22 Decembrie 1989 a căzut într-o zi de sâmbătă.
Și acum, după 35 de ani, îmi aduc aminte de acea zi frumoasă, friguroasă de sâmbătă, 22 Decembrie 1989.
Pe vremea aia eram un tânăr, aveam aproape 17 ani, îmi doream să termin liceul și școala profesională, iar după dorința părinților mei, să-mi găsesc ceva de muncă pentru a sprijini familia.
Dimineața, a început ziua, la ora 6, cu Imnul României, „Trei culori cunosc pe lume”, știrile despre tovarăși, cu treburile prin gospodărie, iar la ora 8 cu tăiatul porcului undeva, ascuns de ochii curioșilor.
Pe la ora 10-10.30 peste radioul, care era poziționat în bucătărie unde toată ziua ne cânta și vorbi, s-a așezat o liniște. Nu se auzea decât mira, ca după un ceas sau două a început nebunia ”Români, dictatorul a fugit! Trăiască, România Liberă!” Pe moment când am auzit asemenea cuvinte, eu, sora mea cea mare, am rămas mască. Tata, un om care a trecut prin războiul din 1944, foametea din 1947, represariile comunismului, s-a speriat. Îi era frică să nu ne invadeze rușii și să ne umilească, să ne fure toată agoniseala. Eu, de bucurie am început să dansez, să strig ”Am scăpat de Ceaușescu, am scăpat de Ceaușescu”, iar vecinii când au auzit asemenea vorbe au fugit în casă.
Pe la ora 13-14 am văzut la televizor ceea ce s-a întâmplat în București, cum sutele de mii de români se bucurau de plecarea soților Ceaușescu și am hotărât să ies din casă.
Am mers în fața Prefecturii unde erau adunați în jur de vreo 500 de oameni, iar la balcon un individ ne spune „tovarăși, să fim calmi!” Pe jos erau aruncate zeci de tablouri cu Nicolae Ceaușescu, cu cuplu Ceaușescu, cărțile lor, elogiile, toate erau într-o dezordine cum nimeni nu-și imagina.
Am intrat în Prefectură unde mișunau zeci de oameni cu puști mitralieră, cu tricolorul legat de mâna și erau fericiți ca am scăpat de dictatori.
Mi-am pus și eu tricolorul și am urcat la etaj unde se constituise acel Front al Salvării Naționale (FSN), dar datorită vârstei mi-au recomandat să plec acasă. Am încercat să le explic că îmi doresc să-mi slujesc patria, așa cum am fost învățat la ora de dirigenție și într-un final am fost lăsat în pace.
Afară, pe lângă Biserica Catolică, erau zeci de militari înarmați cu PM-uri și lăzi de muniție. Se zvonea că vin elicoptere cu ruși înarmați pentru a restabili vechea conducere, ba mai mult să avem grijă cu apa potabilă pentru că-i otrăvită. Nu a venit nicio musculiță de la răsărit, ci doar zvonuri, iar apa a fost mega potabilă.
După 3 zile de revoluție suceveană, m-am dus în București, la unchiul. În capitală se mai auzeau focuri răzlețe de armă (sau poate așa îmi percepea urechile), am văzut urme de gloanțe pe clădiri, multe tablouri rupte cu soții Ceaușescu, cărți aruncate, steaguri găurite și multă speranță pentru viitorul României. Am fost sfătuit să am grijă pe unde merg pentru că lucrurile încă nu erau sigure.
Din nefericire, lucrurile nu sunt sigure nici după 35 de ani. În schimb pot afirma un lucru sigur, ce istoria o va consemna: Eroii nu mor niciodată!
Dan Şarpe