Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
Dacă adevărul s-ar trudi să caute obiectivitatea, atunci negreşit că nu ar mai fi nici o nevoie să se pună faţă în faţă termenii aceştia, iar simplul fapt că eşti căutător de adevăruri ar dovedi că eşti totodată doritor de obiectivitate. Numai că el nu caută obiectivitatea, ci o presupune, cum presupune atîtea altele. Obiectivitatea constă, în cazul adevărului, în raportarea la obiect. Ea nu constituie o problemă, nu are nevoie de criterii şi de verificări.
E simplu: am obiectul, am şi obiectivitatea. Se spune de obicei că idealismul e filozofia leneşilor, întrucît nu se trudeşte să caute ce sînt lucrurile „din afara“ conştiinţei, ci şi le plăsmuieşte singur, după legile acesteia. Dar, în urma celor arătate, realismul e cel care dă dovadă de lenevie, deoarece, de îndată ce-şi închipuie că deţine o cunoştinţă adevărată, adecvată, o consideră şi obiectivă, fără a se trudi, prin urmare, s-o legitimeze pe deplin. Pentru realism, obiectivitatea se capătă prin simplă raportare la obiect, pe cînd idealismul abia de aici începe, de la îndatorirea pe care o resimte de a lămuri chipul în care devine cu putinţă ca aceea ce s-a impus drept certitudine unei conştiinţe să poată fi împărtăşit ca atare alteia.
Dacă însă adevărul cedează obiectivităţii, pe măsură ce analiza cunoaşterii se precizează, teza care afirmă că lumea cunoştinţelor e cea în care lucrurile sînt aşa cum le facem noi să fie se dovedeşte admisibilă în principiu. Cercetarea noastră pornise tocmai de la nevoia de a ridica îndoiala ce stătea în calea unei astfel de teze, îndoiala cum că lucrurile cunoscute vor mai prezenta vreun interes pentru conştiinţa noastră, de vreme ce ele nu sînt şi cele adevărate. O astfel de chestiune nu exista în cadrul lumii unde lucrurile rămîneau precum sînt. În acea lume, spiritul căuta aşa-numitele estimi; dacă le găsea, restul, adică obiectivitatea, ar fi venit de la sine. Dar nu le găsea.
Atingea doar stadii premergătoare în calea sa către adevăr: cunoştinţele pe care le căpăta erau provizorii, iar ştiinţele ce se închegau din ele nu cu desăvîrşire certe, ci tînjind după o exactitate pe care nu ştiau cum s-o descopere încă şi nu puteau decît s-o proiecteze în viitor. De unde atunci certitudinea?
Dacă există adevăr şi posibilitatea de a-l atinge cîndva, orice siguranţă actuală a cunoştinţelor se risipeşte. Din fericire, lumea ne oferă mai multe prilejuri de certitudine şi nici un adevăr; căci ea nu e decît lumea aşa cum am făcut-o noi să fie, în interesul, tocmai, al cunoaşterii noastre sigure. Căutătorii de adevăruri n-au decît să le caute mai departe; ei nu sînt însă şi aflători de adevăruri; ci, în calea lor către ele, trudindu-se să le găsească, luptîndu-se cu lucrurile de cunoscut, le-au schimbat pe acestea la faţă, le-au îmbibat cu înţelesuri noi, care nu mai sînt ale lor dar ale spiritului şi nu mai dau socoteală despre adevărurile lor, ci despre certitudinile spiritului. Căutătorii de adevăruri sînt aflători de certitudini !