Am avut un vis, se numea România.
E o poveste, o poveste legată de un copil liniștit ce creștea atât de frumos încât atrăgea privirea vecinilor.
România a ajuns la vârsta maturității. Gospodăria, micuță de felul ei, arăta bine, lucrurile erau puse la locul lor. România muncea de dimineața și până seara, avea o putere de muncă uriașă. Și-a cumpărat pământ, animale, utilaje, iar an de an averea-i creștea.
Într-o zi România și-a găsit sufletul pereche, au făcut nuntă mare, după care au apărut copilașii.
Vecinii invidioși au început să-l privească cu ochi răi, iar problemele au început să apară.
Un vorbitor de limbă germană l-a amăgit cu vorbe frumoase, l-a atras de partea lui și a început să-i sugă din avere.
Anii au trecut, iar vorbitorul de germană a dispărut. În locul lui a apărut rusul. Vai, era mai greu decât cu neamțul!
Rusul a luat totul, i-a distrus familia, i-a distrus credința, i-a furat din ogradă tot ceea ce era de valoare, după care România a fost obligată să-i plătească rusului tribut, unul uriaș care era actualizat când avea chef rusul.
Anii au trecut, iar România s-a învățat cu puținul cu care trăia, până într-o zi când supărat s-a scuturat de rus și și-a întors privirea către Europa și către americani.
Viață a prins rădăcini din nou în România! Copiii fugiți sau alungați de către rus s-au întors acasă, familia era din nou mare, fericită și cu credință.
La un moment dat, copiii României au început să asculte numai de Europa și de SUA. Au uitat de România, au început să o mintă zilnic, rupându-i, furându-i din ogradă un copac, un utilaj, icoanele de pe perete până când iarăși într-o zi, mânați de istoria României, și-au dat seama că au greșit. Era din nou prea târziu. De fapt era târziu pentru copiii României, dar pentru România nu.
Răbdarea și credința României erau mai mari decât a vecinilor. Era arma cu care reușea să-i învingă pe cei răi.
Dan Șarpe