Locuiesc într-un ochi
Îmi dau seama
După cum mă priveşti
În trupul care nu mai sunt
Vechile mele cuvinte
Îmi înserează privirea
Mereu am o carte în faţă
Şi te silesc să mă citeşti
Să mă priveşti prelung
Mâinile mi s-au umplut
Cu semne ale durerii
Să-mi dezbrac privirea
De trup
Cel mai greu e să fii Rembrand
Fără de trup
Născut cu ochii deschişi
Viata toată
Întunericul m-a cuprins
Aura chipului tău
În jurul ochilor asezându-mi-se
Fără nici o respiraţie
Uneori sut zăpadă
Ce-ţi viscoleşte chipul
Albul ochilor tăi
În amintiri fixăndu-mă
Deasupra tuturor apelor
Gândul meu Lumină te-a născut
De aceea lumea
E aşa de frumoasă Auroa!
Nici un cuvânt
Nu am rostit privindu-te
Trupul tot e un clopot
Lumea o nesfărşită câmpie
Tu mereu undeva la orizont
Eu mereu liber şi tânăr
În trupul în care nu mai sunt
Vechile mele cuvinte
Îţi înserează vederea
Te privesc ca pe un peisaj
Mereu există o visare
Pe unde trece lumina
În noapte mâna întind
Să te caut
Mă trezesc într-un tablou
Gol ca o zi de logodnă
Uneori te ocolesc
Să te privesc mai limpede
Ca pe o dimineaţă
Ce străluceşte seara
În rană să te port
Înger capit – Auroră liturgică
Mi-a rămas un ochi în umbră
Seara mă subţiez
Ca un gând
Traversând moartea trupului meu
Vederea în ochi adormind
Trâind pe altcineva
La fiecare îmbrăţişare
Câtă dragoste mă umbreşte
De m-am şters pe mine însumi
În respirarea pietrelor
În alte dureri în durere
În aerul pe care mi l-ai spus
Pe chipul unei toamne
Să te am mereu lângă mine
Mă caut de dor
Pe mine mă caut
Mă caut pe mine
Pe tine te caut
Mă caut prin tine
Pe mine
Găndurile mele hoinăresc
Nimănui întunericul
În ochii tăi să mă văd
Să te am lângă mine
De frica să-mi fie
De dor şi de drag
Mai apoi să te pierd
Sărutându-Te
Sărută-mă, sărută-mă mult
Până voi muri cu adevărat
Deasupra capului meu
Cineva respiră
Îngenuchind în propriu trup
Umbra pe chipul meu
După chipul şi asemănarea durerii
După cum fiecare murim
După cum lumina se frânge
Fără de trup
Ochii deschişi adând de întuneric
În dreptul inimii tale
Trupul meu se umple de sunete
Cel mai greu să fii Potirul
Unde plâng ochii Aurorii
Mă văd în ochii tăi
Să te am lângă mine
Trupurile noastre
Semne ale vorbirii
La marginea unei rostiri
Liniile mele îţi urmăresc trupul
De fericire ochii mă dor
Pe faţă apărându-mi moartea
Ca pe o carte să te răsfoiesc
Unde cerul e zugrăvit apocaliptic
Cu-n sărut ţi-am închis ochii
Făcând tristeţea să-mi zâmbească
Frumuseţea chipului tău
În ale mele semne risipite
Te îmbrăţişez pe întuneric
Să nu ştiu cine eşti
De mă vezi
Bucură-te că mă vezi
Sunt acela
Prin care tu suprevieţuieşti
Sens a da trupului meu
Brăzdat de alte chipuri
Chipul meu
De semne ale tăcerii se umple
Durerea pe care o suport
Vine din ochii tăi
Spune ce gândesc
Să te nu te mai recunosc
Câtă vreme nimic nu simţi
Nimic nu voi vedea
Prin ochii tă de sticlă
Văd to ce-mi spui
Pentru mâinile tale subţiri
Nu există înger mai luminos
Decât trupul tău
Mă îndoiesc de tot ce văd
În lumina tuturor nevăzutelor
Şi în toate anotipurilor
Te văd o vreme
Apoi orbesc
Orbesc că te-am vâzut
Că şi cum ai fi o amintire
Memoria pietrelor
Ochiul cel mare al văzului
Te văd trecând dureros
Dureros de frumos
De-a pururi Auroră de suflet
Clipă de clipă nuntind
Înger – pasăre – cer.
Konstantin Ungureanu -Box