Într-un colț, pe malul râului Suceava, stătea retrasă o salcie bătrână.
Avea o scorboră unde, de vreo șase ani, o pereche de vrăbiuțe și-au făcut un cuibușor. Acolo, sub protecția și adăpostul salciei, ieșeau an de an generații de vrăbiuțe care se împrășteau în toată lunca Sucevei.
Salcia, bătrâna salcie, de un timp simțea cum puterile îi scad, iar de frică să-și piardă locatarii, de frica singurătății, nu știa cum să le spună.
Anul trecut, când apele au ajuns aproape la jumătatea trunchiului, a simțit că bătrânețele sunt lipite de ea, iar inevitabilul dureros sfârșit nu-i departe. În tinerețea ei și-a văzut părinții luați de apele furioase ale Sucevei, i-a plecat și unica surioară din cauza unui tăietor de lemne, iar ea singura, departe de restul prietenilor, a stat neclintită ani la rândul.Timpul, hoțul de timp, i-a furat din puterile rădăcinilor, iar mlădițele lungi și verzi au scăzut, unele rămâmând uscate, iar semnul nemuririi se apropie.
Final de aprilie, iar o parte din puii de vrăbiuțe au ieșit. Bătrâna Salcie știe că în cel mai scurt timp începe sezonul de ploaie, știe că apa Sucevei va crește. Poate, gândi ea, era mai bine dacă nu-și făceau cuibul vrăbiuțele, dar cu cine mai își petrecea timpul? Cine îi mai aducea vești, iar cel mai mult îi plăcea de cântecele nemuritoare ale păsărelelor.
A trecut și luna aprilie, iar mai începe să-și spună cuvântul.
Într-o seară de joi, un vânt rece îi trecu prin părul rar al Bătrânei Salcii.
Fiorii se revărsă peste tot trunchiu, peste tot trupul ei. Cunoștea acest sentiment, l-a avut pentru prima dată atunci când părinții au fost înghițiți de ape.
Păcat, gândi batrâna, ceilați pui de vrăbiuțe nu mai au timp de plecare. Ea știa că în cel mai scurt timp apele se vor revărsa.
Vineri dimineața au început primii stropi deși și mari să cadă peste tot. A urmat a doua zi, a treia zi, iar apa creștea, venea puternică de la munte.
Trunchiul salciei fu cuprins de apa repede și rece. Urca, urca și iarăși urca spre toate mlădițele.
Strigătul Bătrânei era neputincios, iar rădăcinile nu mai aveau puterea tinereței.
Tinerele vrăbiuțe au înțeles că locul lor nu mai este sigur în salcie și au plecat.
Au rămas părinții și câțiva frățiori ascunși în ouă.
Apa învolburată a Sucevei crește mai repede ca niciodată. Viața salciei era pusă la încercare, iar inevitabilul se apropie.
Într-o seară de luni rădăcinele bătrânei Salcii cedase, trunchiul înghițit de apele dornice de dezastru se ridică repede după câteva secunde și iarăși dispăru în apă.
Vrăbiuțele speriate și-au așternut aripioarele peste viitorii puișori în speranța că vor reuși să-i salveze, dar totul intrase sub plapuma murdară și nemiloasă a apei.
Bătrâna Salcie s-a dus pe drumul nemurii cel pe care l-a făcut și părinții ei, dar gându-i era la vrăbiuțele cu care și-a petrecut ultimii ani din viață, ”mai bine nu-i primeam, mai bine nu-i primeam”.
Dan Șarpe
p.s. articol apărut în Revista ”Dragos”. Mulțumesc, Gabriel Todică!