Am întâlnit un om care mai practică o meserie pe cale de dispariție. Este vorba de cea de sobar, cu alte cuvinte face sobe de teracotă sau cărămizi pentru a ne încălzi nouă, muritorilor, sufletul și trupul.
Nea Ilie, așa îl cheamă pe modelatorul de teracotă și cărămidă, mai exat Ilie Ropciuc, este de loc din satul Măriței, comuna Dărmănești, județul Suceava.
Ajuns la vârsta înțelepciuni, nea Ilie m-a frapat de fiecare dată prin acuratețea gândirii. Niciodată nu a dat de înțeles că-i frică de ceea ce face, de ce-i oferă viața, că nu are soluții la ce vrea să facă, dumnealui a luat totul pas cu pas, mergând pe firul construcției până la rezolvarea problemei. Mintea, priceperea, credința în Bunul Dumnezeu, l-a făcut ca să treacă peste orice obstacol, mai mic sau mai mare, privind tot timpul în față, dar cu un respect față de trecut.
De la nea Ilie am învățat alfabetul vieții. Acest alfabet nu-l înveți la școală. Îl gășești într-o altă ”instituție” numită școala vieții și a bunului simț. Trebuie să recunosc ca astăzi, la noi, puțini mai sunt cei care au absolvit Școala Vieții, chiar dacă a trecut prin ea sau pe langă ea, învățăturile au fost, într-un final, spre zero.
Când vezi fumul ieșind pe horn și soba încălzită, cu un braț de lemne, atunci te poți numi sobar. Sunt mulți care cred că-i ușor să legi cu lut două teracote, două cărămizi, dar când treci efectiv la treabă de jos în sus, ai să vezi că pe traseu întâlnești zeci de probleme, iar dacă minte-i înceată te lași păgubaș.
În istoria ei, teracotă, împreună cu sobarul, are locul ei câștigat și nimeni nu-l poate șterge. În orice muzeu ai intra, într-un final vei da cu ochii de teracota. Vechimea și evoluția omului merge mână-n mână cu teracota, cu modelatorul de lut și dătătorul de căldură.
Pentru mine nea Ilie, (ca și alți adevărați sobari) rămâne omul care ne încălzește sufletul și trupul.