„Noi nu suntem la fel!” îmi spuse bătrânul şi-mi întinsese nişte cărţi îngălbenite de timp. Nu mă surprinsese gestul ofertei de carte de anticariat. Îl aşteptam. Îl văzusem din umbra umbrelei de pe terasa restaurantului şi intuisem că ne vom apropia. Ci mă surprinse remarca lui! Nu purta mască, acea mască pretinsă a fi esenţială în lupta împotriva unui duşman inexistent dar intens promovat ca politică de stat şi care clama salvarea salutară a persoanelor în etate. Vârstnicul nu trăda nici pe departe teama deja instalată în oasele multor trecători de acelaşi leat şi nici indiferenţa altora, mai ales a tinerilor preocupaţi de ritmul muzicii din căşti decât de pierderea inerentă a libertăţilor individuale fundamentale. El îşi avea judecata sa, limpede, care nu rezona cu nimeni. Şi trăia pentru momentul eliberării sale din spaţiul material spre cel spiritual. El nu vindea cărţi! El vindea spirit! Mi-a făcut şi o ofertă specială, făcându-mi o reducere. N-avea pentru niciunul din noi relevanţă preţul, ci era doar un ritual al creării unei punţi între două vârste sau dintre trecut, prezent şi viitorul întotdeauna incert…
Nu ştiu cum dedusese că nici nouă nu ne e frică să respirăm liber. Poate că tocmai lipsa din portofoliul nostru a simbolurilor sinistrei mascarade l-a făcut să concluzioneze fericit.
A mulţumit şi a plecat liniştit, respirând aroma Bucureştiului istoric deşi îl ştia demult… Noi, am mai întârziat, dar i-am urmat exemplul, căci o lume întreagă se năştea pentru noi. Noi, abia învăţam cum să-l gustăm…
Străzile întortocheate au devenit un labirint, dar unul cu poezie… Eram dispuşi să-i ascultăm prozodia fără a căuta vreun rost, ci doar să-i intrăm în rezonanţă…
Şi muzica începe la Ateneu…
Spectacolul se mutase pe scări, afară… cu public constrâns de rigorile mascaradei, unii acceptând compromisul intrând în separeul special amenajat, alţii preferând libertatea, gustând muzica din eter, din parc, la concurenţa trilurilor înaripatelor… Oare cine pe cine separase? Se construia o iluzie pe care unii o credeau efemeră, o glumă proastă. Altora li se revelase altă perspectivă şi au mers să-şi strige oful în faţa Palatului Guvernului, dar nu s-au putut strânge într-atâţia căt să poată convinge. Lumea e deprinsă să asculte de Stat ca de un frate mai mare, refuzând să creadă că acesta o poate trăda! Cei din Piaţa Victoria au înţeles că „fratele mai mare” construieşte iluzii… şi au avut puterea să vadă dincolo de ele. Cine a înţeles gravitatea situaţiei, i-au urmat, dar mult prea mulţi, nu! Şi abia se prefigura începutul!…
Muzica se înteţise în faţa Ateneului… Erau acordurile Speranţei născute din dansul arcuşurilor pe corzile viorilor sau violoncelelor, ori mângâierea pianului de către degetele lungi ale pianistului… Cântau în orchestră…
…Iar când ingerii au plecat, noaptea s-a lăsat peste oraş ca o cortină densă…
Felinarele răbufneau să-i vină în ajutor Luminii scotând din beznă coridoarele. Farurile maşinilor se războiau cu şoseaua, mult prea grăbite să răspundă fornăitului hergheliilor de sub capote… Universuri mentale se conjugă într-un spaţiu mult prea dens şi urletul lor risipeşte liniştea. Şi totuşi, străzile lăturalnice, îngropate în oraşul istoric, dilată timpul şi oferă refugiu spre alchimia prezentului etern. Iluminatul arhitectural aduce Bucureştiul într-o altă sferă, boemă.
Clădirea CEC – Bucureşti, nocturnă 2020
Da, Bucureştiul nocturn are propria sa trăire. Jocurile de lumini au altă poezie, alta decât cea diurnă. Şi întunericul poate fi frumos dacă muzica luminii e lăsată să se manifeste. În definitiv, din lupta celor mai acerbe contraste se ridică frumosul la nivel de artă. Doar că arta – cea mai liberă formă de exprimare – nu poate exista fără publicul ce o gustă. „Nu-i frumos ce-i frumos! E frumos ce-mi place mie!” Şi, iată cum nimerim în dilema eternă a preferinţelor artistice date de rezonanţa omului cu frumosul. Nu poate fi decât subiectivă. Iar în această ecuaţie se combină şi doza de cultivare a gustului prin accederea unor etaloane de frumuseţe verificate şi dovedite prin creuzetul timpului.
Bucureştiul are experienţă. Arhitectura sa citadină a fost malaxată suficient în decursul timpului. Astăzi, privitorul poate parcurge un spectru larg de asemenea repere. În definitiv, curentele culturale s-au succedat şi aici ca peste tot în lume contribuind, în funcţie de context, la formarea unui status qvo arhitectural ce se poate lăuda cu un bagaj destul de consistent.
Muzeul Literaturii Române – Bucureşti nocturn 2020
Centrul istoric este fără doar şi poate un loc în care infuzia dintre prezent şi trecut are o aromă specială. E locul contemplării. Pasul are ritmul întârziatului. Altfel, te piezi în graba cetăţeanului preocupat de ziua de mâine. Nu, Bucureştiul istoric se parcurge lent, chiar şi în întuneric… Pentru că e locul meditaţiei.
Teatrul Naţional – Bucureştiul nocturn 2020
Nici torentul de maşini din lizieră nu poate strica spectacolul. Chiar dacă e zgomotos, el este un fenomen al prezentului şi trebuie gustat ca atare. Nişte călători în timp au privilegiul de a statornici în memorie clipele unei furtuni efemere. Ei pot păşi dincolo şi compara. E doar un exerciţiu practicabil doar de cei împătimiţi. Sau poate e doar dorinţa heruvimilor!…
Arta este ecoul îngerilor. Creatorii au dansat împreună cu ei şi au zămislit capodopere. Din memoria recentă, Teatrul Naţional se relevă în straie contemporane tinzând spre minimalism deşi gigantul de alături e de altă părere. Intercontinentalul e un simbol, o glorie a unei epoci ce a strălucit nu demult… Vecinătatea celor doi e complementară, iar iluminarea lor are strălucirea paietelor rochiilor de seară. De ce această asociere? O fi gândul născut din subconştient, din subliminal, dat fiind profilul lor de activitate? Sau poate o asociere cu dorinţa de strălucire a unei stele peste imensitatea neagră a cerului nocturn? Şi de ce nu? Strălucirea are multe conotaţii aici!…
Sau poate că aici e însăşi centrul unei galaxii în care Lumina este atât de puternică incăt contururile se dizolvă şi iradiază în spirală către periferie, de la kilometrul zero către infinit…
Da, Bucureştiul are energia de a ieşi din beznă… Ba, mai mult, poate să o transmită dincolo de hotare, însă nu are suficientă determinare ca s-o arate. Sclipirile sunt deocamdată limitate la un spectru redus… Dar Lumina adevărată nu poate fi completă fără cea interioară, a fiecărui trecător solitar… Compunerea lor e deficitară pentru că încă nu se găsesc pe aceeaşi lungime de undă pentru a se putea uni într-un torent al cărui flux este capabil de a sparge orice contraofensivă a întunericului.
Deocamdată forţele centrifuge sunt dominante aici şi conştiinţele încă nu reuşesc să le răstoarne… Să fie nevoie de un Phoenix pentru a renaşte?
Deocamdată, aici, lumina desenează în spaţiul material, artă noctură, o mică punte către Imensul Spiritual…
21.04.2021 Gabriel Todică
