Căsătoria pe vrute şi nevrute
Să privim puţin mai pragmatic casătoria!
Tradiţional, căsătoria e un act civil prin care se recunoaşte de către Stat că doi indivizi stau împreună într-o casă, fiind astfel aprobată această convieţuire. Nu că ea nu s-ar fi putut face şi fără această aprobare, dar dacă Statul are interes, ea aşa trebuie să se întâmple. Mai ales că tot el îţi spune că „ocroteşte casătoria liber consimţită dintre indivizi”. Oare de ce ocroteşte el această legătură şi se erijează ca protector al ei?
Dincolo de formalism şi preluarea sub pecetea statului o alianţă între doi iubiţi, pragmatismul excede pe cel financiar consumat cumva la momentul (şi cel premergător) ritualului. El se finalizează cu un document care „legalizează” această legătură. Cei doi sunt împreună, cică, legal, după semnarea actului de căsătorie. Pare un nonsens să fie aprobată de către Stat iubirea dintre doi îndrăgostiţi, cum tot un nonsens este să fie certificată şi despărţirea, adică divorţul, gândindu-ne doar la o relaţie „liber consimţită între parteneri”.
Însă această certificare capătă sens când se ajunge la administrarea averii câştigată de cuplu în timpul acestei convieţuiri. Ea este cu atât mai vizibilă când apare divorţul sau când se pune problema unei moşteniri după soţul defunct. Aici nu mai este vorba de iubire. Este tocmai stingerea ei, iar averea este punctul discordiei pe care Statul – ca protector autoasumat – trebuie să o gestioneze. Apar forţele combatante care revendică părţi din avere, iar Statul este obligat să găsească soluţii. Din acest motiv a fost găsit că trebuie să instituie reguli pe care le-a scris în legi şi a construit un mecanism de gestionare cu rol de autoritate supremă. Poate că până să se implice Statul în gestionarea acestor relaţii, oamenii puneau asta pe seama divinităţii sperând la o concordie, dar tot omul a făcut ca aceasta să devină Lege prin includerea regurilor în Scripturi, cu rol de Instanţă Supremă.
Şi iată cum în forma de organizare socială numită Stat, certificatul de căsătorie devine un prim document de gestionare a averii acumulate în timp de către cuplu. Această practică a devenit ceva firesc, tradiţionalistă, chiar, referindu-ne la cuplurile heterosexuale. Dar pentru situaţiile legăturilor homosexuale cum poate Statul să mai gestioneze această avere? Chiar dacă „cuplul”, oricât de netradiţional ar fi el, îşi consumă legătura la finalul unei acumulări pecuniare, disjuncţia membrilor de cuplu trebuie să fie gestionată şi ea cumva. Legile emise de către Stat pliabile pentru asemenea situaţii pot fi un mecanism, însă aceste cupluri pretind că existenţă unui certificat de casătorie ar simplifica şi pentru ei accesul la împărţeală, la recunoaşterea agoniselii comune. Şi uite aşa, cuplurile homosexuale au considerat că şi ele trebuie să poată fi posesoare de certificat de căsătorie.
#
Ciudat este că în ultima vreme a devenit o modă ca legăturile heterosexuale să nu fie legalizate în faţa Statului. Sunt cupluri care consideră că „iubirea trebuie să fie liberă” şi nu constă în existenţa unei hârtii. Dar e ciudat că atunci când cuplul se desparte, problema aceasta apare brusc ca o trezire dintr-un somn adânc. Ei bine, soluţia rezolvării prin Instanţa de judecată este singura cale, după cea amiabilă, cale care este mai costisitoare decât în cazul regulilor instituite prin instituţia căsătoriei.
Astăzi trăim un paradox: cuplurile heterosexuale (considerate tradiţionale) nu doresc legalizarea unei căsătorii, pe când cele homosexuale militează activ pentru obţinerea unui certificat nupţial. Şi oricum ne-am învârti în jurul cozii, averea este sursa acestei dileme. Unii vor să o declare, alţii, nu.
Anton Nimu