Ne mândrim când construim o clădire, un pavilion de spital, o creșă, un drum, o școală, o facultate, dar ignorăm esențialul. Cine conduce o școală? Cine conduce un spital? Cine tratează pacienții? Cine achiziționează medicamentele unui bolnav? Cine conduce atent o mașină? Cine repară o conductă de apă spartă? Cine? Cine? Cine? Răspunsul este omul.
Ne bucurăm când cineva ocupă un post de lider, de director, de ministru, de deputat, de primar, de manager, de doctor, de inginer, de profesor, chiar îl felicităm, dar dacă nu dau randament, societatea nu este mulțumită de ei (atenție societatea este compusă și dintr-un lider, director, primar, deputat etc, etc), atunci suntem într-un mare impas. Practic ne distrugem singur.
De exemplu! Degeaba ai un spital proaspăt renovat ori nou, dacă în el nu se regăsesc medici care știu meserie, asistenți pricepuți, ingineri cu viziune, totul este degeaba. Ai parte de multi morți, de multă durere și bineînțeles de multe comentarii negative.
Mai dau un exemplu. Degeaba ai un șef de stat, un prim-ministru! Ai grila să zicem plină, dar dacă ei nu se ocupă de problemele cetățenilor, ci dor sprijină alte interese departe de popor, vorbesc frumos, promit mult și atât, repede țara intră în faliment, iar populația devine săracă? Atunci iarăși ajungem la o resursă umană, de oameni politici, dedicați.
Pentru a forma un profesor bun, un instalator priceput, un ministru deștept ai nevoie în primul rând de un învățământ puternic. Trebuie să recunosc un învățământ sănătos nu-l poți construi ușor, ci îți trebuie decenii.
Comuniștii la începutul anilor ’50 au distrus toată intelectualitatea, tot învățământul (de frică ) și atunci a urmat prăbușirea țării. Războiul nu a nenorocit atât de mult cât a distrus lipsa unei resurse umane profesioniste!
Ceaușescu și-a dat seama că nu poate face întreprinderi puternice sau să dezvolte țara fără specialiști, fără oameni cu o pregătire superioară. A trecut ani de zile până când învățământul românesc a devenit puternic.
Revoluția din 22 Decembrie 1989 ne-a prins cu mulți profesioniști, cu o resursă umană importantă, dar în două decenii a fost anulată tocmai de câtre cei care trebuia să o apere, adică de către o clasă politică oligofrenă.
Și uite așa am ajuns, ca națiune, să fim plasați la coșul de gunoi.
România, din nefericire, nu mai are parte de o resursă umană responsabilă, adică cu adevărat profesionistă.
Cei buni au emigrat, unii s-au pensionat, iar cei care i-au luat locul, majoritatea dintre ei, nu au parte de o școală pe măsura meserie.
Statul român trebuie să investească mai mult în resursa umană!
Dan Șarpe