Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Doctor în ştiinţe medicale
Așa s-a trezit omul: viețuind într-un clopot. Mai înalt sau mai scăzut, cum ar fi fost acel clopot, el nu a încetat veacuri întregi să cerceteze lumea. Pentru Thales, de pildă, lumea era o emisferă, la fel cum fusese pentru cei mai mulți dintre înaintașii săi. Iar dacă Anaximandru sparge în unele locuri clopotul ce alcătuia această emisferă nu e pentru a elibera pe om din strânsoarea în care închipuirea sa științifică îl vârâse, ci numai pentru a lăsa să se infiltreze, pe ici pe colo, luminile sferei de foc ce se afla dincolo de boltă. Căci în felul acesta, spune Anaximandru, trebuie înțelese cele ale cerului. Soarele, luna, aștrii nu sunt decât niște găuri care îngăduie ochiului să prindă razele vâlvătăii de dincolo.
Și atunci vine omul de știință al secolului douăzeci, care spune: nu există nici măcar atât. Azurul, culoarea albastră a cerului, nu se explică prin vreo materie oarecare, ci prin fenomene de radiație. Cercetătorul cerului ar avea aici un capitol frumos de scris, ultimul al tratatului său. E adevărat că aproape tot ce i se păruse până acum a fi „natură“ se dizolvase încetul cu încetul. Bolțile cerului — și până la urmă chiar bolta încetase a fi materială. Se adâncise, crescuse și dispăruse. Dar iluzia optică era pricinuită de ceva, nu-i așa? Exista, trebuia să existe ceva, tocmai ca să dea iluzia — își spunea mintea. Iar acel ceva care dă azurul e, de pildă, măcar aerul. Nu există cer, cu atât mai puțin ceruri, spune omul de știință al veacului nouăsprezece. Dar există ceva care îi tine locul și îi face posibilă iluzia.
Dar istoria științelor, privită ca o succesiune de aproximații ale adevărului, nu este, poate, expresia cea mai fericită a trecutului. Și este ea cea mai instructivă? S-ar putea concepe, de pildă, o istorie a cerului plină de tâlc, istorie care, în loc să deformeze concepțiile trecutului înspre adevăr, să pună accentul pe eroare. Căci nu are și eroarea un sens? Ba, deseori, are atât de mult sens încât ea devine obligatorie, așa cum pe bună dreptate constată istoricii că era obligatorie, dintr-un complex de împrejurări, revenirea prin Ptolemeu la concepția geocentrică a lumii, concepție înlăturată doar pentru un moment. Eroarea, sau ceea ce se numește eroare, convine adesea mai bine decât ceea ce se numește adevăr. Nu ar fi de folos atunci s-o punem în lumină pe cea dintâi? Dar fără să șovăim, fără sfială, fără gândul că astfel compromitem trecutul.