Conjuncţia unor destine

    0
    250

                    „ –  Mi-ar plăcea să văd viaţa ta de până acum ca pe un film, m.

    • Filmul a început de câţiva ani şi nu am de gând să ţi-l povestesc.
    • Mă provoci la un exerciţiu de imaginaţie. Ce ar fi să ne creăm unul altuia o biografie imaginară şi apoi să o confruntăm cu cea reală?
    • Nu am timp de jocuri şi nici nu am de gând să îmi petrec viaţa făcând ce spun alţii”[1].

                Despre biografia Serenellei Pădurariu am încercat să scriu în volumul „Gustul a-vid al conversaţiei” în urma unei întâlniri absolut fascinante pe care nici astăzi nu ştiu dacă pot s-o numesc Destin, Întâmplare sau orice alte cuvinte care ar putea defini cel mai bine conjucţia drumurilor noastre trăite pe această planetă. Începusem să reînnod relaţia cu arta, alunecând prin ricoşeu în literatură după ce experimentasem pragmatismul ingineresc, căruia îi dedicasem o jumătate de viaţă şi prin care speram să pun umărul la evoluţia înspre bine a aproapelui. Probabil că a trebuit să cunosc furia materialismului pentru a înţelege nevoia de artă, de poezie, de vis, acest anesteziant puternic care te schimbă radical până la nivel de celulă sau chiar de structură ADN. Sau poate că ea a existat în mine în formă latentă şi a avut nevoie de un declic pentru a putea izvorî? În orice caz, în momentul în care ajungi să simţi acest gust, nu mai poţi renunţa, oricâte stavile îţi apar în cale. Sau poate că e doar vorba de nivelul de vibraţie cu care poţi intra în rezonanţă şi de care nu te mai poţi dezlipi. Cert este că întâlnirea noastră ne-a descoperit în consonanţă pe mai multe paliere: artă vizuală, literatură.

                Există întâlniri predestinate. Nu ştiu dacă artiştii poartă în ei un fel de energie care îi face să se recunoască şi să-şi spună: «Et in Arcadia Ego», dar ştiu că aşa a fost când ne-am întâlnit noi pentru că imediat am început să vorbim despre pictură, scris, artişti, despre artă în general, ca şi cum discuţia era o continuare a uneia mai vechi şi nu un prim dialog convenţional între doi oameni care abia s-au cunoscut. Şi a mai fost ceva. Apreciez foarte mult artiştii care alături de talent şi inteligenţă, în orice formă ar fi ambalate, nu doar că pun foarte mult suflet în tot ceea ce fac, dar o fac spre lucrarea binelui şi cu respect pentru cei cu care îşi încrucişează drumul, aşa că nu am considerat că acesta este un interviu, ci doar continuarea dialogului nostru[2]. (Serenella Pădurariu)

                Abia după ce am intrat în posesia volumului „m&M – O iubire ciudată” ce nu are un început ci e doar o continuare a unor pagini nescrise (romanul începe cu literă mică şi fără alineat) am sentimentul că biografia Serenellei este încifrată în această carte. Şi pare un destin spus printre rânduri. Chiar dacă am căutat în profunzimea literei, recunosc că nu am reuşit să-l descifrez. Serenella a fost permanent o enigmă. Deşi mă pot lăuda că am cunoscut-o personal, nu cred că pot afirma cu tărie că am cunoscut-o pe deplin. Din păcate trebuie să vorbesc despre ea la timpul trecut… O enigmă este şi personajul principal din roman. „m” de la madmoiselle este ea. El, un enigmatic intrus în viaţa ei, este monseur, adică „M” şi care îi declară deschis iubirea. Există un joc între respingere, insistenţă, determinare, renunţare, încăpăţânare pe care cei doi îl parcurg pentru a se cunoaşte mai bine. Ea este o cetate ce trebuie cucerită. El, un cavaler ce trebuie să-şi folosească întreaga iscusinţă pentru a-i atinge inima…, tocmai inima, acest univers uman plin de sentimente… Ele trebuiesc aflate, recunoscute, remodelate şi puse în armonie pentru a putea cânta în duet. Întreg romanul este o redescoperire a celor doi, dialogul fiind şi motiv de incursiuni filosofice:

                „ – Madmoiselle?

    • Aici sunt.
    • Ce faci acolo?
    • Am găsit o scară.
    • Şi unde duce?
    • Spre mansarda de unde se vede cerul.
    • Atunci, hai sus!
    • Cum adică, hai sus? Asta e scara mea!
    • Nu poţi să vezi cerul şi să nu vorbeşti despre el.
    • Domnule, doza zilnică de mister se ia tăcând.
    • Dar ai nevoie de cineva care să-ţi spună cât este doza zilnică”[3]

                Romanul este prefaţat de Octavian Catilina, despre care Serenella îmi desconspirase că este cel care o ajută la realizarea volumului. La vremea aceea era doar în fază de manuscris, încă nefinalizat, însă îmi povestise cu fascinaţie despre viziunea asupra naraţiunii. Intrase într-o altă lume, cea a imaginarului, pe care l-a transpus, în cele din urmă, în filele tipărite. Trăia un extaz pe care l-am citit în lucirea ochilor. Mi-aş fi dorit să-i pot simţi satisfacţia visului ce se împlinea, dar mie nu-mi era încă permis. A trebuit să mai aştept un timp ca romanul să intre sub tipar ca apoi să se nască şi pentru lume. Am privilegiul de a fi posesorul acestei cărţi, dar autoarea nu a mai avut timpul necesar pentru a-i asigura lansarea… sau macar un autograf…

                „Nu poţi sta de vorbă cu timpul. Nu-i place să stea la taclale. Monologhează. Singurul lucru înţelept de făcut e să nu te mai gândeşti la el şi să nu-ţi pese. Să te îndrăgosteşti în cel mai absurd mod, ca şi când n-ar exista moarte şi, viaţa s-ar ţine peste tot după tine, cu o mie de braţe, oferindu-ţi ceasuri de toate felurile […], daruri proaspete ticăind în dreptul inimii, îndemnându-ne să descoperim dragostea iubind ca şi cum, până la noi, n-ar mai fi iubit nimeni, niciodată, iraţional, miraculos, neaşteptat, incontrolabil, clipă de clipă, ceas de ceas… Liberi…”[4]

                Ieşirea în afara timpului este singura certitudine a unui destin. Serenella ştia că destinul său are puţine valenţe de incertitudine, dar s-a străduit din răsputeri să-i dea strălucire şi să-i amâne deznodământul. A fost un căutător de frumos şi s-a refugiat în tărâmul cunoaşterii spirituale. A dorit să înţeleagă mai mult decât îi putea oferi percepţia senzorială a unui trup slăbit. Cărţile au fost un refugiu important şi o modalitate prin care a putut explora domenii pe care mulţi dintre cei integri nu au reuşit (şi nu reuşesc). Ea şi-a depăşit condiţia, fiind un veritabil model pentru mulţi dintre cei care au căzut în deznădejde. Însă puţini i-au ştiut cu adevărat suferinţa pentru că Serenella a vrut să fie cunoscută doar pentru ceea ce poate, nicidecum pentru ceea ce nu poate, nedorind ca percepţia publicului să fie influenţată în vreun fel de dizabilităţile sale fizice. Nu a putut parcurge cursurile unei şcoli normale, dar, ca autodidact, a reuşit să-şi construiască un bagaj intelectual mult superior. În prezenţa ei am avut mereu sentimentul că vorbesc cu un absolvent de studii academice, încât cădeam mereu în ispita de a o întreba de studii, fiindu-mi greu să cred că a putut să devină un excelent erudit doar ca autodidact. Mi-a evitat cu eleganţă răspunsul, deşi cred că, dacă ar fi recunoscut, aş fi aşezat-o imediat pe un soclu, nu doar de martir. Mi-a trebuit mult timp să-i înţeleg ezitările, iar dacă astăzi am desconspirat câte ceva din secretele ei, nu am făcut-o cu intenţia de a produce un sacrilegiu, ci pentru a încerca de a aduce mai multă lumină în profilul destinului său. De altfel, ezitările Serenellei asupra percepţiei cu care o poate întâmpina publicul sunt descrise în propriul roman:

                „[…] Albumul era plin de fotografii vechi cu oameni, pentru ea, noi. Cu toţii încercau să afişeze o ţinută perfectă, bine studiată, ştiind că aşa vor fi amintiţi. Oare ea cum va arăta în fotografii? N-ar fi putut spune, i-ar fi plăcut însă ca oamenii să-şi amintească de ea ca de fata care zâmbea cu sufletul, genul acela de zâmbet care îţi luminează ziua chiar dacă ziua ei era întunecată”[5]

                Serenella era mereu zâmbitoare, o dicţie deosebită şi de o eleganţă pe care am perceput-o ca fiind născută în secolele „pălăriilor cu pene şi a umbrelelor cu dantelă”. În roman, m se confesează:

                „ – Nu contest o anume înclinaţie spre stilul clasic, dar nu mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea umbreluţelor de dantelă, a pălăriilor cu pene şi a rochiilor lungi. Mi-ar fi lipsit blugii, suprarealiştii şi jazzul, cu siguranţă însă eleganţa gesturilor, a atitudinii, e exprimării îşi are rădăcinile în acel timp şi mi-e drag să călătoresc într-acolo.”[6]

                În interviu, Serenella:

                „Uneori îmi spun glumind că am greşit secolul şi că mi s-ar fi potrivit mai bine o perioadă mai puţin axată pe goana după senzaţional, imagine etc. Apreciez eleganţa gesturilor, a atitudinii, a exprimării, sensibilitatea şi stilul meu sunt în general clasice, şi totuşi, nu aş putea trăi într-un alt secol, mi-ar lipsi grafica digitală, literatura modernă, jazzul şi suprarealiştii, aşa că încerc să păstrez un echilibru între cele două lumi”[7].

                Serenella s-a slujit foarte mult de binefacerile tehnologiei digitale. Internetul i-a fost un veritabil aliat. Prin el a putut parcurge distanţe şi timp, comprimându-le. Grafica digitală a fost un domeniu în care a excelat, deşi cred că lucrările clasice nu sunt cu nimic inferioare. A fost o fire bătăioasă găsind în artă nu numai un refugiu, ci şi un suport (precum m din roman):

                „Grafica mea a fost, într-un fel, o consecinţă a luptei mele cu timpul, ceasul fiind elementul central al lucrărilor mele, o încercare de a-l îmblânzi pe marele nostru vrăjmaş, de a mi-l face aliat, a fost de asemenea un bun prilej de a mă face cunoscută în străinătate participând la mai multe bienale şi trienale de grafică, una din lucrări mi-a fost trecută într-un catalog internaţional, o confirmare că sunt pe drumul cel bun, aşa că am continuat făcând şi grafică de copertă colaborând printre alţii cu Octavian Catilina, Florin Răducanu şi Dalila Cernătescu, Lucian Dumbravă”[8]. Şi aş adăuga eu, coperta volumului „m&M – O iubire ciudată”.

                Dacă a învins timpul, Serenella ne va spune din Eternitate. Cert este că aici, pe pământ, a trăit în Lumină. Lupta ei cu secunda a fost motivantă şi de bun augur. Poate că dacă fiecare din noi am trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, am înţelege mult mai bine importanţa gesturilor celui de lângă tine, iar sentimentul de iubire ar fi unul dominant. Când trăieşti frumos, dispare frica, iar necunoscutul de care ne temem toţi devine o binecuvântare pentru că devine pragul spre întâlnirea cu supremul divin. Serenella l-a trecut şi ne zâmbeşte…

    Gabriel Todică

    Ianuarie 2023


    [1] Serenella Pădurariu – „m & M, o iubire ciudată”, Ed. Hoffman, Caracal, 2018, pag. 36;

    [2] Gabriel Todică, Gina-Maria Todică – „Gustul a-vid al conversaţiei”, Ed on-line, Fălticeni, 2018, pag. 9;

    [3] Serenella Pădurariu – „m & M, o iubire ciudată”, Ed. Hoffman, Caracal, 2018, pag. 33;

    [4] Serenella Pădurariu – „m & M, o iubire ciudată”, Ed. Hoffman, Caracal, 2018, pag. 16;

    [5] Serenella Pădurariu – „m & M, o iubire ciudată”, Ed. Hoffman, Caracal, 2018, pag. 16;

    [6] Serenella Pădurariu – „m & M, o iubire ciudată”, Ed. Hoffman, Caracal, 2018, pag. 37;

    [7] Gabriel Todică, Gina-Maria Todică – „Gustul a-vid al conversaţiei”, Ed on-line, Fălticeni, 2018, pag. 10;

    [8] Gabriel Todică, Gina-Maria Todică – „Gustul a-vid al conversaţiei”, Ed on-line, Fălticeni, 2018, pag. 11

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.