CULTURA ŞI OMUL MORAL

    0
    520

    Dr. Claudiu Cobuz

    Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice

    Doctor în ştiinţe medicale

    Lector universitar

    A trăi ca om al unei culturi de tip istoric înseamnă, poate, a trăi ca arborii, ca păsările sau — cine ştie? — ca îngerii. E altă viaţă, în planul culturii vorbind, decât viaţa omului. E mai puţin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologică sau, atunci, e angelică.

    Cultura pare a se fi născut între două bătăi de puls ale vieţii; într-o pauză. De unde nu rezultă că, în mod necesar, cultura nu mai este viaţă. Cultura e încă viaţă — şi anume ceea ce are mai generos viaţa în ea, anume excesul. E nepotrivit să se spună: cultură şi viaţă. Cultura creşte din excesul vieţii asupra ei înseşi, deci prelungeşte viaţa.

    Există anumite exemple, în istoria culturii, care ar trebui afişate peste tot, ca să se ştie adevărata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui să ne fie veşnic prezentă. Pe Pascal îl dureau dinţii, şi biograful spune că suferinţa lui era îngrozitoare. Ce putea să facă? Putea să strige, ca noi toţi, putea să dea curs suferinţei sale fizice. Dar, el a preferat să facă altceva: geometrie. În orele acelea când durerea îl exaspera, el desena figuri regulate şi, în dezordinea suferinţei lui, gândea lucruri regulate.

    Câtă umană demnitate nu era în gestul lui… E necesar câteodată să uiţi viaţa. Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distanţe înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura?

    Oamenii nu cred atât de mult în abstract cum se spune câteodată. Ei fac ştiinţă ca să uite o dragoste, pentru că îi dor dinţii, pentru că îi încântă câte o metodă de lucru. Dacă adevărul e o metodă de lucru, atunci a face ştiinţă pentru adevăr are un sens, căci facem ştiinţă din toată inima: putem iubi o metodă şi putem crede în ea. Dacă adevărul e ordine, punere sistematică de probleme şi reuşită — atunci încă are un sens să ne gândim la adevăr.

    Iată un exemplu: omul moral al lui Kant. Omul acesta nu trăieşte? Omul acesta nu are dramă, nu suferă, nu râde, nu moare? Şi, cu toate astea, el pare multora atât de absurd. Cum — ni se spune —, un om care nu trăieşte prin instincte, care nu dă curs liber pornirilor sale… Un om care trăieşte prin imperative. Ce absurd! Ce absurd să încorporezi maxime şi reguli, în loc să încorporezi nervi şi patimi. Ce absurd să te formalizezi. Să renunţi la toate mobilurile imediate ale vieţii şi să crezi în „binele suveran“. Să fii lege, să fii schemă…. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie să fie şi el ridicol. E cea mai înaltă înţelegere a vieţii istorice, poate, să simţi tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, să te simţi tu însuţi ridicol, tu, care încerci să te faci, care trebuie să încerci singur facerea ta — când tot restul este.

    Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însufleţite şi neînsufleţite. Ele nu văd şi nu înţeleg. Dar dacă într-o zi ar înţelege, cu siguranţă ar râde puţin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înţelege cu adevărat lucrurile şi râde cu adevărat.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.