Mitul peșterii: Imaginați-vă că ați fost închiși toată viața într-o peșteră întunecată. Capul vă este fixat într-o poziție anume, așa încât nu puteți privi decât înspre peretele din fața voastră. În spate se află un foc, iar între foc și voi este o potecă pe care cei care vă păzesc duc niște statuete și alte tipuri de obiecte. Umbrele proiectate pe peretele din peșteră de aceste lucruri sunt tot ce ați văzut până acum, singurele lucruri la care v-ați putut gândi și despre care ați putut discuta. Să ne imaginăm, acum, că sunteți eliberați din lanțuri și lăsați să vă mișcați liberi prin peșteră. Orbiți, la început, de lumina focului, veți ajunge treptat să vă însușiți corect alcătuirea peșterii și să înțelegeți care este originea umbrelor pe care le considerați înainte ca fiind reale. La final, vi se va da voie afară din peșteră, să vedeți lucrurile la lumina zilei, realitatea în toată splendoarea ei, iluminată de cel mai strălucitor lucru de pe cer, Soarele. Semnificația aprofundată a peșterii lui Platon a fost subiectul unor dezbateri aprinse, dar semnificația ei în sensul larg este destul de limpede. Peștera reprezintă tărâmul devenirii, lumea vizibilă a experiențele noastre zilnice, în care totul este imperfect și se modifică încontinuu. Prizonierii, care simbolizează oamenii obișnuiți, trăiesc într-o lume a părerilor și a iluziei, în timp ce fostul prizonier, liber să se preumble prin peșteră, atinge cea mai corectă perspectivă asupra realității posibile, în contextul lumii mereu schimbătoare a percepției și a experiențelor. Prin contrast, tărâmul de dincolo de peșteră este tărâmul ființei, lumea inteligibilă a adevărului, populată de obiectele cunoașterii, care sunt perfecte, eterne și neschimbătoare.
În viziunea lui Platon, ceea ce poate fi cunoscut trebuie să fie de asemenea perfect și neschimbător. Totuși, nimic din lumea empirică nu se potrivește acestei descrieri: un măr care pare roșu la amiază, este întunecat la amurg și așa mai departe. Astfel, nimic din lumea fizică nu constituie un obiect real al cunoașterii. Platon a sugerat, astfel, că trebuie să existe un tărâm – lumea dincolo de peșteră – populat de entități perfecte și neschimbătoare, pe care le numește forme sau idei. După cum sugerează mitul peșterii, există o ierarhie a formelor, deasupra tuturor situându-se forma perfectă a binelui reprezentat de Soare, din care celelalte forme își extrag sensul și căreia îi datorează, în cele din urmă, propria existență.
Ideea cu care Platon este cel mai adesea asociat astăzi, așa zisa dragoste platonică, decurge în mod firesc, din deosebirea netă făcută în mitul peșterii între intelect și lumea simțurilor. Afirmația clasică despre dragoste, ca expresie a legăturii dintre suflete și nu dintre trupuri, este formulată într-un dialog clasic, Banchetul.