Câteodată statutul de bulibaşă obţinut printr-un hazard al Sorţii îţi dă atâtea aripi încât ajungi să te crezi Dumnezeu. Şi atunci crezi că nimic nu-ţi mai stă în cale când te înconjori de apostoli obedienţi care se dau peste cap să-ţi facă voia. Iar dacă din întâmplare se găseşte un om care are ingrata voinţă să trăiescă în armonie, el devine un ghipe pentru tine pentru că îţi simţi ameninţată unicitatea de decident absolut. Ce să vezi? Dumnezeu e altfel! Are o iubire similară chiar şi pentru cei peste care tu te crezi stăpân, iar voinţa Lui nu concordă cu voinţa ta. Îţi trimite semnale, dar mintea ta oarbă nu vrea să le priceapă, iar spumele care îţi ies pe gură nu au o structură moleculară diferită de cea a veninului. Nici ochii nu sunt altceva decât nişte reflexii ale unui interior putred, decăzut. Ei radiază doar la sclipirea banilor pe care îi iubeşti cu adevărat. Nu, nu! “Aproapele” este o noţiune prea abstractă pentru puterea ta de inţelegere… şi ce-i ăla Decalog!? O noţiune la fel de abstractă pentru ameţit proştii pe care ţi-i doreşti supuşi.
Dar te arăţi iubitor. Pozezi alături de ierahi, deşi ai fi preferat să fii icoană iar ei să te adore. N-ai ajuns încă să-i convingi deşi ai mari speranţe că o să reuşeşti. Te deranjează moaştele căci nu-ţi doreşti să fii ca ele… Acolo e un act de sfinţenie şi de renunţare de Sine pe care tu nici nu-l poţi concepe, dar asta nu te opreşte să aspiri să fii peste… In locul raclei, pe post de zeu absolut… Sau măcar o statuie a ta cu nimb contrafăcut din aur.
E mare deziluzie să te uiţi în jur să constaţi că lumea nu te vede, că lumea chiar la icoane se uită, iar tu eşti invizibil. Furia nu o poţi ascunde deşi te straduieşti din răsputeri. Ştii că locul tău nu-i acolo, dar trebuie să te arăţi smerit… măcar câteva secunde. Doar tu eşti bulibaşa fără voia căruia nimic nu se mişcă în şatră. Iar lumea trebuie să te aduleze chiar dacă îi încearcă greaţa…
Ei bine, vremurile îţi permit aceste inepţii. Iar tu te îmbeţi cu iluzia că totul ţi se cuvine. Poate că doar ţi se permite pentru a învăţa ceva… Dar tu nu mai vrei să înveţi pentru că te crezi Dumnezeu! Ce nevoie are Dumnezeu de învăţătură când el ştie absolut totul! Tu declari deja că ştii totul şi te arăţi lumii ca un atoateştiitor, deşi dacă este cineva să-ţi caute în portofoliul şcolar s-ar îngrozi. Dar ce nevoie mai e de şcoală când şcoala e doar o afacere pentru tine? Mai vorbim de educaţie? Tu nici nu ai nevoie de aşa ceva! Eşti geniu încă din faşă, iar acum trebuie doar să fii recunoscut ca atare! Şcoala ai trecut-o ca gâsca prin apă căci te-au ţinut de umeri… Ei au încercat şi poate că au crezut că îţi fac un bine… Şi acum te mai ţine cineva de umeri pentru că altfel nu ai fi ajuns bulibaşă, dar şi braţele alea ajung să obosească, iar pământul mai şi fuge din când în când… De la înălţimea unui dumnezeu, căderea e foarte dureroasă! Au mai păţit-o şi alţii.
D. Clinu