Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
Preocuparea de adevăr este, negreşit, una dintre cele care au onorat pe oameni; dar nu este totdeodată dintre cele care să-i fi luminat deosebit de mult. E ceva tulbure în ideea care ne-o facem despre adevăr, ceva nelegitim ce se strecoară până şi în definiţia atât de celebră şi universal acceptată a ideii acesteia. Ea sună aşa: „Dacă adevărul constă în potrivirea unei cunoştinţe cu obiectul ei, obiectul numit trebuie să fie, prin aceasta chiar, deosebit de oricare altul; căci o cunoştinţă e greşită dacă nu se potriveşte cu obiectul la care se raportează ea, chiar dacă, altminteri, ar închide în ea idei ce s-ar potrivi altor obiecte. Pe de altă parte, un criteriu universal al adevărului ar fi acela care s-ar putea aplica la toate cunoştinţele, fără deosebirea obiectelor lor. Dar, de vreme ce într-un astfel de criteriu s-ar face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei (de raportul la obiectul ei) şi deoarece adevărul priveşte tocmai acest conţinut, e limpede că înseamnă ceva întru totul cu neputinţă şi absurd să se ceară un caracter deosebitor al adevărului acestui conţinut prezent în cunoştinţă şi că nu se poate găsi un semn, totdeodată îndestulător şi universal, al adevărului. Iar, întrucât conţinutul unei cunoştinţe a fost numit mai sus materie, se cuvine să spunem că nu e de căutat un criteriu universal pentru adevărul cunoştinţei în ce priveşte materia, deoarece aşa ceva e contradictoriu în sine.“ Kant – Critica raţiunii pure
Adevărul pare a fi, deci, o problemă prost pusă. Bineînţeles, urmărirea lui continuă să fie folositoare, chiar dacă în el însuşi s-a dovedit a fi lipsit de sens, şi nimeni nu s-ar gândi să interzică omului de ştiinţă cercetarea realităţii. Ba imaginea adevărului este chiar de folos, prin aceea că cheamă pe cercetător întruna mai departe, silindu-l să-şi întindă raza sa de activitate, să-şi sporească numărul instrumentelor de lucru, să îşi revizuiască şi să-şi adâncească metodele sale de a descoperi şi dovedi.
Dacă adevărul s-ar trudi să caute obiectivitatea, atunci negreşit că nu ar mai fi nici o nevoie să se pună faţă în faţă termenii aceştia, iar simplul fapt că eşti căutător de adevăruri ar dovedi că eşti totdeodată doritor de obiectivitate. Numai că el nu caută obiectivitatea, ci o presupune, cum presupune atâtea altele. Dacă există adevăr şi posibilitatea de a-l atinge cândva, orice siguranţă actuală a cunoştinţelor se risipeşte. Din fericire, lumea ne oferă mai multe prilejuri de certitudine şi nici un adevăr; căci ea nu e decât lumea aşa cum am făcut-o noi să fie, în interesul, tocmai, al cunoaşterii noastre sigure.
Căutătorii de adevăruri n-au decât să le caute mai departe; ei nu sunt însă şi aflători de adevăruri; ci, în calea lor către ele, trudindu-se să le găsească, luptându-se cu lucrurile de cunoscut, le-au schimbat pe acestea la faţă, le-au îmbibat cu înţelesuri noi, care nu mai sunt ale lor dar ale spiritului şi nu mai dau socoteală despre adevărurile lor, ci despre certitudinile spiritului.