DESPRE ISTORIE

    0
    161

    Dr. Claudiu Cobuz

    Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice

    Lector universitar

    Doctor în ştiinţe medicale

    De obicei, istoria e făcută pentru a salva trecutul, nu pentru a-l compromite. Dar istoria ştiinţelor, privită ca o succesiune de aproximaţii ale adevărului, nu este, poate, expresia cea mai fericită a trecutului. Şi este ea cea mai instructivă? S-ar putea concepe, de pildă, o istorie a cerului plină de tâlc, istorie care, în loc să deformeze concepţiile trecutului înspre adevăr, să pună accentul pe eroare. Căci nu are şi eroarea un sens? Ba, deseori, are atât de mult sens încât ea devine obligatorie. Eroarea, sau ceea ce se numeşte eroare, convine adesea mai bine decât ceea ce se numeşte adevăr. Nu ar fi de folos atunci s-o punem în lumină pe cea dintâi? Dar fără să şovăim, fără sfială, fără gândul că astfel compromitem trecutul.

    O istorie a cerului care să pună accentul pe eroare ar putea, eventual, începe cu vederile egiptenilor asupra cosmosului. Un învăţat de azi rezumă astfel aceste vederi: „La început era Nou, o masă lichidă primordială, într-ale cărei infinite adâncimi pluteau, amestecaţi, germenii tuturor lucrurilor. Când soarele începu să strălucească, pământul se turti iar apele se despărţiră în două câmpuri deosebite. Unul dădu naştere fluviilor şi oceanului; celălalt, atârnând în aer, alcătui bolta cerului, apele de sus, pe care începură să plutească aştrii şi zeii, purtaţi de o curgere veşnică.“ Istoricul nu s-ar opri, desigur, îndelung asupra acestei concepţii cosmologice; ar sublinia caracterul finit al universului egiptean, materialitatea bolţii cerului, ideea că aştrii plutesc, nu sunt suspendaţi (poate unii dintre egipteni îşi închipuiau chiar că ploile se nasc prin revărsarea „apelor de sus“).

    Aşa s-a trezit omul: vieţuind într-un clopot. Mai înalt sau mai scăzut, cum ar fi fost acel clopot, el nu a încetat veacuri întregi să îmbrace lumea. Pentru Thales, de pildă, lumea era o emisferă, la fel cum fusese pentru cei mai mulţi dintre înaintaşii săi. Iar dacă Anaximandru sparge în unele locuri clopotul ce alcătuia această emisferă nu e pentru a libera pe om din strânsoarea în care închipuirea sa ştiinţifică îl vârâse, ci numai pentru a lăsa să se filtreze, pe ici pe colo, luminile sferei de foc ce se afla dincolo de boltă. Căci în felul acesta, spune Anaximandru, trebuie înţelese cele ale cerului. Soarele, luna, aştrii nu sunt decât nişte găuri care îngăduie ochiului să prindă razele vâlvătăii de dincolo.

    Şi atunci vine omul de ştiinţă al veacului douăzeci, care spune: nu există nici măcar atât. Azurul, culoarea albastră a cerului, nu se explică prin vreo materie oarecare, ci prin fenomene de radiaţie. Dar aci istoricul s-ar opri de-a binelea. Ce înseamnă, într-adevăr, faptul că cerul nu „este“ nimic, cu desăvârșire nimic? Înseamnă că intelectul nu şi-a ales obiectul potrivit de cunoaştere. Dacă realităţile de tipul cerului nu sunt nimic şi cunoaşterea noastră trebuie totuşi să fie ceva, ea e silită să se îndrepte spre alte regiuni, către altă lume de fapte. Dar unde?

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.