Cred că nu se poate vorbi despre „Destine printre ziduri” (Ed. Inspirescu, Satu Mare, 2021) fără a aminti de „Copil prin satul de piatră” (Ed. Mirador, Arad, 2020) ale aceluiaşi autor – Nicolae Pătruţ. Există o legătură nedeclarată, nu neapărat al stilului inconfundabil al unui scriitor de marcă, ci al viziunii unitare în care este construit tabloul scriitoricesc. Sursa de inspiraţie este aceeaşi – satul bănăţean – chiar dacă aşezarea temporală este diferită.
Nicolae este un cronicar al urbei natale, al spaţiului geografic în care a copilărit, a iubit şi s-a metamorfozat în devenirea sa terestră. Atent observator al detaliilor, la care mulţi sunt de cele mai multe ori orbi, Nicolae reuşeşte să înmagazineze în registrul său mintal o mulţime de fapte cu un puternic caracter emoţional. Sunt amintiri ce l-au făcut atent pentru că persoanele despre care povesteşte i-au marcat existenţa având un rol important în viaţa sa, dar sunt şi oameni cu care s-a intersectat întâmplător, dar care au lăsat în loc o poveste, un tâlc o emoţie… Povestirile lui Nicolae Pătruţ sunt emoţii inscripţionate pe hârtie – forma sa desăvârşită de a se exprima cel mai bine. Ar putea fi reportaje, dar încadrarea strictă în acest stil literar este mult prea rigidă, chiar artificială… „Copil în satul de piatră” explorează o lume – aşa cum se poate intui şi din titlu – aflată în zorii existenţei, în care textul este încărcat de regionalisme, autorul descriind, în grai bănăţean, multe din obiectele aflate în gospodăria sătească. Incidenţa acestora se diluează în „Destine printre ziduri” când faptele se petrec în perioada deplinei sale maturităţi sau îi vin din amintire tocmai prin filtrul acestei experienţe.
Satul este izvorul poveştilor sale. Oamenii sunt cei care aduc sentimente, vibraţii, culoare, miros şi fapte ce, prin harul scriitoricesc al autorului, devin scântei de lumină aşezate armonios în paginile cărţilor sale.
Nu se cade să dezvălui detalii scriitoriceşti. Este obligaţia cititorului de a-i descoperi farmecul, de a-l trăi la intensitatea pe care o induce remarcabil autorul. Povestioarele pot fi acceptate în retorica unei proze scurte, dar nu sunt departe nici de rigorile reportajului literar. Ori, tocmai acest melanj îi dă lecturii un suflu nou, o stare de spirit specială, specifică forţei de exprimare a lui Nicolae Pătruţ.
Dintre zidurile satului bănăţean, fie în haine de copil, fie de adult, în cele două cărţi se ascunde un univers sentimental, fie din cauza participării afective a autorului, fie a harului său scriitoricesc. De fapt, amândouă!…
Gabriel Todică
