Masacre, deportări, foamete în 1940–1941, 1944–1947
Coordonator: Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române
texte de Alexandrina Cernov, Ștefan Purici, Petru Grior, Ion Nandriș, Dumitru Covalciuc, Maria Toacă‑Andrieș
Martiri români
din infernul foametei
Mărturii culese de Maria Toacă‑Andrieș
Foametea din 1946–1947
În anii de independență a Ucrainei s‑a scris, se scrie și e vorbește mult despre foametea din 1932–1933, recunoscută prin lege drept genocid al poporului ucrainean. În Parlamentul ucrainean chiar au răsunat propuneri să fie aplicată răspunderea penală față de cetățenii care nu recunosc acest genocid, iar în multe limbi, inclusiv în română, a intrat cuvântul intraductibil „Holodomor”, ceea ce înseamnă exterminarea unui popor prin foamete. Despre foametea din anii 1946–1947, care a nimicit zeci, sute de mii de români din teritoriile ocupate în 1940 (nordul Bucovinei, nordul Basarabiei și ținutul Herței), nu se vorbește de la tribunele de stat, ci se pomenește la nivel local în contextul manifestărilor de comemorare a victimelor Holodomorului, organizate în fiecare an, la 26 noiembrie.
De fapt, la mitingurile de doliu și parastasele susținute de oficialități nu se specifică faptul că cele mai mari jertfe au fost în mijlocul populației din localitățile românești. E o dovadă evidentă că nu seceta și nu consecințele războiului au fost premisele principale ale foametei din proaspăt formata Regiune Cernăuți (așa cum propovăduia ideologia sovietică, dar și astăzi se vehiculează această versiune). Doar Dumnezeu n‑a ales să‑i pedepsească numai pe români cu seceta pustiitoare. Și nu de la Dumnezeu a căzut asupra neamului nostru această cumplită năpastă. Umblau printre oameni trimișii întunericului, care se credeau dumnezei, mai tari decât Tatăl din ceruri. Intrau pe călare în casa bunilor gospodari, jefuindu‑i de ultima fărâmitură, iar la tremurânda rugăminte: „Temeți‑vă de Dumnezeu!”, șoptită de sărmanii creștini, răspundeau cu urlet de fiară: „Noi suntem dumnezeii voștri!”
Oficial se consideră că în 2–3 ani de ocupație sovietică au căzut victime ale foametei din ținutul nostru circa 15 000 de persoane. Însă cine a stat atunci să ducă socoteala morților, să le elibereze certificate de deces?! Nu e ușor să găsim date veridice nici în arhive, deoarece foarte rar foametea era recunoscută drept cauză a deceselor. În rapoartele trimise de șefii locali la Kiev și Moscova era oglindită viața fericită a cetățenilor sovietici eliberați de sub jugul burghezo‑moșieresc al României. În timp ce oamenii mureau umflați de foame pe drumuri, pe la gropile de borhot, autoritățile raportau despre îndeplinirea și depășirea planurilor de stat la achizițiile de pâine de la populație. Acest dezastru n‑a rămas fixat în documentele vremii, ca să putem aduce dovezi documentare despre exterminarea românilor prin înfometare. Putem însă găsi printre noi „documente” vii – oameni care ar avea ce mărturisi.
Apocalipsa a fost similară cu cea din Ucraina anilor 1932–1933, cu excepția că despre genocidul românilor nu s‑a scris nici un cuvânt în presa supusă regimului totalitar. Despre Holodomorul din 1932–1933 apăreau informații în presa românească, România primind înfometați care fugeau din Ucraina. Iată câteva crâmpeie spicuite din materialele păstrate în arhiva personală a lui Octavian Bivolaru, președintele Societății „Golgota” a românilor din Ucraina:
„Din Kiev se anunță: Locuitorii din Turbaciov refuzând să predea statului recolta, satul a fost înconjurat de trupele GPU‑ului, care au luat cu forța toată recolta, incendiind apoi întreg satul. Țăranii cari voiau să se salveze din marea de flăcări, ce mistuia casele lor, au fost împușcați de trupele roșii. Numărul celor împușcați este foarte mare și printre aceștia se află 53 de femei și copii”.
„Un călător venit din Rusia sovietică a adus cu sine câteva bucăți de pâine de care se dă populației rusești de către autoritățile comuniste. S‑a constatat că bucățile de pâine adusă nu se pot muia și au o culoare verde‑cenușie închisă, un gust neplăcut, foarte diferit de gustul pâinii cunoscute nouă. Afară de aceasta, ea cuprinde cinci la sută părți nisip și scrâșnește între dinți. Pâine de acest fel nu se da nici în timpul Războiului Mondial, nici de cum astăzi, în timp de pace, când, slavă Domnului, este destul grâu. Asta însă se întâmplă numai în Rusia – țara foamei. Poate că e o pedeapsă a Părintelui ceresc pentru fărădelegile celor cari au uitat de Dânsul”. („Cum e pâinea în Rusia”)
„La Kiev, ca și în alte părți ale Rusiei, a izbucnit o răscoală a foamei. O mulțime de lucrători, răsculați de lipsa alimentelor, au încercuit vagoanele sosite în stație, cu alimente și diferite mărfuri, au omorât pe paznici și au prădat vagoanele. Femeile și copiii au ridicat tot ce a fost aruncat din vagoane. La fața locului au sosit miliția călare și detașamente puternice ale polițiilor din G.P.U. Poliția a arestat sute de femei și copii…”
„Ziarele înregistrează noi știri despre întinderea foametei în Rusia. După unele știri autentice, s‑au produs pe malul drept al râului Nipru următoarele cinci cazuri de canibalism: În localitatea Molodezkije, țăranul Sivatcenco și‑a măcelărit cei doi fii ai săi, a mâncat o parte din carne, iar restul a vândut‑o în piață. Țăranul a fost arestat și internat ca nebun în închisoarea‑spital. La Charcovsca, țăranca Sazarcenco și‑a ucis un fiu și a dat carnea lui de mâncare celorlalți copii. La Kișceniie, un copil de 4 ani a fost găsit fript într‑un cuptor. La Polanca, o mamă și‑a mâncat copilul în etate de doi ani. La Balanivca, au dispărut copii cari, după afirmațiile locuitorilor, au fost uciși, apoi mâncați. În cimitirele din Kiev, Kharakov și Silomirc autoritățile sanitare îngroapă în fiecare zi 30–40 de persoane, găsite moarte de foame pe drumurile ce duc spre aceste orașe”. („Canibalism în Rusia sovietică”)
Se ridică părul măciucă atunci când citim asemenea știri. La fel de zguduitoare sunt și mărturiile supraviețuitorilor foametei din ținutul nostru, dintre care o parte le‑am adunat în cartea noastră.
Ziua de la care se trag nenorocirile noastre
Educată în școala sovietică, am însușit temeinic că ziua de 28 iunie 1940 este una dintre cele mai luminoase și mai fericite din viața locuitorilor Regiunii Cernăuți și vecinilor basarabeni, implicit a românilor – parte componentă din marea și unita familie sovietică.
Unde mai pui că și poeții autohtoni (se putea oare altfel?!) îi închinau osanale, cântând la lira plaiului eliberat. Și dacă „predicile” învățătorilor ne mai treceau pe lângă ureche, apoi poezia, cântecele cu patos ideologico‑patriotic pătrundeau adânc în sufletele fragile de copil, formându‑ne scheletul de viitori constructori ai comunismului. Din fericire, mai treceam printr‑o școală – cea de acasă, a buneilor și părinților care ne spuneau adevărul unei istorii suferite de ei. N‑o făceau intenționat, programat, nu aveau ore speciale și nici idee de educație națională. Ceea ce auzeam acasă venea spre sufletele noastre firesc, așa ca nevoia de aer curat, ca o ploaie liniștită peste arșița lui Cireșar. Auzeam, de cele mai multe ori întâmplător, lucruri despre care nu se scria în manuale de istorie. Ni le povesteau oameni mai în vârstă care, fără să‑și dea seama, evocau între ei timpurile când erau buni gospodari, cu un căluț și o căruță în curte, iar lecțiile la școală începeau cu „Tatăl nostru” și imnul României.
Tata se făcea pământiu la față când declamam solemn poeziile date de învățător ca să le memorizăm acasă. Nu‑i putea suferi pe cei venerați în versurile din manualele mele școlare, mai ales pe ruși, socotind că toate nevoile i se trag de la ei. Nu avea importanță că cel care i‑a turnat fratele la Securitate (chipurile, se pregătea să treacă frontiera în România) n‑a fost rus, ci un oarecare Covaru de prin părțile Noua Suliță, că cel care‑l pândea zi și noapte să‑l trimită la Donbas era chiar un văr de‑al mamei sale, că „stribocii” din cauza cărora avea să moară de foame se trăgeau tot din viță românească. Pentru el rușii erau vinovați, căci odată cu stăpânirea lor socialisto‑comunistă a început acel dezmăț moral în mijlocul românilor: trădările, prigonirile oamenilor cumsecade, deportările, jafurile, înălțarea pârâtorilor pe piedestalul cinstei… Nici mai înainte pădurea noastră nu era fără uscături, însă atâta desfrâu, necredință, batjocură față de cei care nu‑și vindeau sufletele nu se pomeniseră până atunci.
De fapt, în memoria consătenilor mei din Lehucenii Boianului se păstraseră tipurile mai multor feluri de ruși. În Primul Război Mondial, linia frontului a trecut prin satul nostru. Bărbații au fost mânați la bătălie, în armata austriacă, pentru gloria imperiului și a cezarului. Intrând pe teritoriul Bucovinei, muscalii au protejat populația pașnică din epicentrul luptelor, încărcându‑i pe bătrâni, femei, copii în eșaloane ce țineau drumul spre Volga, în ținuturile Astrahan, Samara. Deși evacuările au fost făcute în numele vieții, românii din satele ridicate forțat nu se lăsau scoși din case, preferând moartea în locul salvării pe aiurea. Bunica îmi povestea cum părinții ei au lăsat gospodăria plină cu de toate, neavând timp să ia măcar o pernă, cum a ajuns până la Volga, cum le aduceau rusoaicele ulcele cu lapte, cum s‑a întors găsind în locul casei buruieni până la cer…
Am evocat sumar acest episod pentru a pune în evidență deosebirea dintre rușii din Primul și cei din al Doilea Război Mondial. Peste dealuri de satul nostru, prin care trece un drum internațional (adică din cele mai vechi timpuri e situat în calea tuturor răutăților), se află un cătun de ucraineni, Slobozia. În 1914, satul lor a fost ferit de bătaia tunurilor, locuitorii având mână liberă să care din gospodăriile românilor evacuați toate bunurile ce nu reușiseră să le jefuiască soldații ruși. Ba chiar și ogoarele și le‑au întins până pe sub casele oamenilor năpăstuiți de război. Îmi povestea tata că la 28 iunie 1940 câțiva țărani din Slobozia au venit de‑a dreptul prin câmp, ieșind cu steaguri roșii la drumul mare din satul nostru, care parcă își dormea somnul cel de veci. Nu se vedea țipenie de om, numai cei din Slobozia scandau cu bucurie: „Au venit ai noștri!” Degrabă, însă, au întors vorba altfel: „Aceștia nu‑s ai noștri”, căci bucuria li s‑a prefăcut în scârbă când au gustat și ei din amarul deportărilor alături de români. Aceeași soartă au avut‑o și unii evrei din Herța, care s‑au grăbit să‑i întâmpine cu flori și colaci pe „eliberatori”, iar drept răsplată au murit de foame în Siberia.
Dintre exponenții de frunte ai intelectualității românești a Cernăuțiului s‑au salvat doar cei care au reușit să prindă ultimul tren. Într‑un târziu ruginiu de toamnă, în 2010, la Cernăuți a venit cu o expoziție de excepție pictorul Constantin Flondor din Timișoara, care până atunci a trăit și a creat sub obsesia imposibilei întoarceri. Pictorul înnobilat de laurii recunoașterii în universul artei din România, dar și din alte țări, a revenit în orașul de unde a plecat copil de 7 ani, părinții reușind să prindă ultimul tren, din mersul căruia se vedeau tancurile sovietice intrând în Cernăuți. Precizăm că acel „epocal” tanc al lui Nikitin, care a trecut primul pe podul de peste Prut, stă și astăzi pe piedestal, aproape de clădirea somptuoasă a gării, înnegurând aura ctitoriei lui Alexandru cel Bun. De ce ne‑am mira că tancurile rusești, după ce au ocupat Crimeea, huruie acum prin Donețk și Lugansk?!
Cei care au reușit în numai câteva ore să se refugieze (în după‑amiaza zilei de 27 iunie, autoritățile românești din Cernăuți încă nu primiseră ordin de evacuare, iar a doua zi pe la orele 14 trupele sovietice aveau să treacă Prutul și să intre în oraș) au părăsit case și averi, dar și‑au salvat viața. Fugind în mare panică, oamenii încuiau ușile și luau cheile, cu speranța că degrabă vor reveni în tihna căminelor de unde pleacă. Pentru unii, însă, lucrurile lăsate erau mai scumpe decât propria viață. Iată doar un fragment din mărturisirile profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei istorice din Cernăuți, din care străbate disperarea provocată de neputința de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituție:
„Cu lacrimi în ochi am părăsit biroul arhivei, aruncând o ultimă privire la imensa avere națională pe care, din cauza împrejurărilor și a anumitor greșeli neiertate comise de autoritățile noastre, am fost silit s‑o las în seama dușmanului”.
Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor. Ultimatumul lui Molotov l‑a găsit la Conferința Interuniversitară din București, la care participa în calitate de rector al Universității din Cernăuți:
„Prin ocuparea Cernăuților de către armata roșie am suferit o mare pierdere personală. Locuința mea din Cernăuți cu o bibliotecă de mai multe mii de volume privitoare la istoria românilor a rămas în mâinile năvălitorilor”.
Revenind la Cernăuți, peste un an, savantul și‑a găsit locuința devastată și biblioteca risipită. Dar înainte îl așteptau suferințe și mai strașnice: pierderea universității, a publicațiilor sale dragi – „Junimea Literară”, „Glasul Bucovinei”, „Codrul Cosminului”, dimpreună cu tipografia, editura și librăria din fosta capitală a Bucovinei.
Mai multe fire invizibile desprinse din ghemul durerii, trecute clandestin pe sub pământ (sau prin văzduh), îl leagă de nordul Bucovinei și pe scriitorul Radu Mareș, stabilit la Cluj. În zona centrală a Cernăuțiului mai există pentru el casa părintească. Până în 1990 a trecut de câteva ori cu mamă‑sa pe acolo. Când ajungea la poartă, ea își dădea fiul la o parte, ca să lăcrimeze câteva minute în intimitate. Era un fel de pelerinaj al ei, așa cum merg arabii la Mecca. Când lacrimile treceau la un plâns în hohote, fiul o probozea, amintindu‑i că se află pe teritoriul URSS și nu mai are nimic aici. De când mama i‑a plecat în veșnicie, a fost el de vreo două ori să lăcrimeze prin apropierea casei, găsindu‑și reculegerea la mormântul bunicului matern din Cuciurul Mare. Prin anii ’90 și‑a văzut casa parcă părăsită, cu ferestrele goale, cu o poartă căzută pe clanțe și uzura timpurilor în tencuielile fisurate. Numai zada plantată în curte de taică‑său, cu puțin timp după nașterea lui Radu, se menținea făloasă, crescând parcă până la cer. Odată și‑a făcut o poză sub zada de‑o seamă cu el, iar cu vreo cinci ani în urmă, când a trecut iarăși pe acolo, a văzut un gard formidabil de jur împrejur, poartă cu sonerie, termopane, gazon, un câine‑lup în curte și o cameră video de supraveghere într‑un colț.
„Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga”, scria bucovineanul N. Tcaciuc‑Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Și de atunci, de mai bine de șapte decenii, pietrele „strigă” cu tăcerea și răbdarea celor care au lăsat averi materiale și un neasemuit tezaur spiritual unor veniți de pe aiurea. Când pretutindeni în spațiul sovietic erau numai ruine, „eliberatorii” au găsit la Cernăuți un adevărat paradis. Bunăoară, acum câțiva ani am citit într‑un ziar de limbă ucraineană amintirile unei veterane de război, stabilite la Cernăuți în decembrie 1944. Nonagenara Valentina Dovjinska îi povestea corespondentului de la ziarul „Molodyi Bukovyneț” că în acea perioadă în oraș erau mai multe apartamente libere decât locuitori. La comisariatul militar i s‑a propus să‑și aleagă o locuință după bunul ei plac. Împreună cu soțul au intrat în câteva case pustii, oprindu‑se într‑un apartament cu trei camere, care avea o curte spațioasă cu livadă. N‑au ostenit prea mult nici în căutarea mobilei. „Am aflat că nu departe a locuit o familie care a plecat, lăsând în casă toate lucrurile. Am găsit acolo un pat de fier, o masă mare și scaune foarte frumoase”, recunoaște veterana, fără nici o mustrare de conștiință, fără să se întrebe de ce stăpânii acelor apartamente au plecat în grabă mare, lăsând toate bunurile străinilor care îi călcau din urmă!…
Ar putea să ne răspundă urmașii sutelor de refugiați din Cernăuți, care revin uneori să arunce o privire înrourată spre casele părăsite de rudele lor. Dar să deschidem cartea Aniței Nandriș‑Cudla „20 de ani în Siberia” la momentul acelei stări de tensiune, panică și haos, iscate la așa‑zisa plecare:
„Prin luna iunie, tot în anul acela (1940 – n.n.), pe la sfârșitul lunei, s‑au retras românii de pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei. Organizațiile și lumea ceia mai învățată au știut mai din timp de lucru ista, dar cu vro două sau trei zile înainte a știut toată lumea. S‑a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu știa lumea de care să se prindă… La început a părut șagă, dar când s‑a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei și s‑a ridicat postul de jandarmi, a stat lumea mâhnită și pe gânduri. Se întrebau unii pe alții, oare ce are să fie și la ce are să ducă asta. Unii stau mâhniți, numai strângeau din umeri și nu răspundeau nimic. Alții, mai bărbătoși, ziceau: «Da vie orișicine a veni, ce‑mi pasă mie, eu tot am să‑mi văd de coasă și de sapă, că nu‑s domn să scriu la masă. Și dacă or veni moscalii, mi‑or lua condeiu și mi‑or da sapa?»”
Amarnic s‑au înșelat naivii care credeau că vor avea de suferit din partea noii puteri numai „domnii” învățați, cu posturi înalte… Deportările, distrugerea gospodarilor au continuat până pe la începutul anilor ’50, chiar și după moartea lui Stalin.
Iată doar una dintre tragediile ce ilustrează continuitatea nenorocirilor începute la 28 iunie 1940, despre care mi‑a povestit octogenara Veronica Lazăr din Boian:
„Fratele mamei mele, unchiul Gheorghe Cojocarii, de unsprezece ori a fost nun mare în satul nostru, ceea ce dovedește că era stimat de toată lumea. În 1951, când începuse strămutarea celor mai buni gospodari în regiunea Herson, familia lui a fost deportată în Siberia, la Irkutsk. Unchiul a luat instrumentele de muncă – un topor, un ferăstrău… Nu i s‑a permis să ia nimic de mâncare. Mătușa a pus câteva fasole în traistă, dar și acele le‑au împrăștiat călăii. I‑au scos din casă cu trei băieți mici, cel mai mare avea 12 ani. După un amar de drum, când trenul încetinise viteza, unchiul le‑a dat drumul prin geamul îngust de la vagon celor doi fii – Ștefan și Ionel, poruncindu‑le să se întoarcă acasă. Nu știa unde sunt duși, era sigur că o să‑i omoare pe toți, de aceea a încercat să‑și salveze măcar băieții mai mari. După câteva luni de drum, copiii au ajuns la Boian, dar nu s‑au apropiat de casă. Au stat ascunși la niște oameni de peste Prut, până autoritățile au dat de ei și i‑au transportat înapoi la părinți, în Irkutsk. După șapte ani s‑au întors cu toții acasă. Fratele lor mai mic, Nicolae, e mort, iar Ștefan și Ion sunt în viață și pot să vă povestească mai multe despre chinurile îndurate”.
Să povestim, să pomenim în tăcere, să șoptim în rugăciuni, să strigăm până la cer… Numai să nu uităm, numai să nu trădăm suferințele martirilor noștri.
Maria Toacă‑Andrieș