Lui Giuseppe Arcimboldo îi este atribuită paternitatea viziunilor dualiste din arta plastică universală, deşi există dovezi care atestă existenţa unor reprezentări antropomorfe datate înainte de începerea activitaţii sale plastice (vezi farfuria maiolică din anul 1536 sau medalioanele reformei luterane datate 1543), dar maniera sa de lucru îl statuează în panoplia pictorilor universali. De aceea el este un reper important în istoria picturii, reprezentând un punct de cotitură în abordarea plastică. Invenţia sa o reprezintă reprezentarea antropomorfă prin juxtapunerea elementelor de compoziţie astfel încât, privită de la distanţă, lucrarea oferă iluzia unui portret. Salvador Dali a îndrăgit nespus acest procedeu şi a recurs la aceleaşi „trucuri” în tablourile sale suprarealiste, revigorând astfel abordarea plastică de la începutul secolului XX, creând totodată un arc peste timp, aducând astfel în actualitate plastica arcimboldiană. Se pare că viziunea lui Salvador Dali a avut efectul unui germene care a prins rădăcini şi s-a format sub construcţia sa plastică, explodând apoi, cu vivacitate, în viziunea contemporană, abordarea fiind preluată de tot mai mulţi plasticieni. Iluziile au devenit o provocare nu doar pentru artist, ci mai ales pentru privitor, prin exerciţiul mintal la care este provocat. Metamorfozarea imaginii din portret în detaliu, provoacă privitorul. Nu este doar o simplă imagine, ci un exerciţiu de gândire, de analiză adâncă pe care numai minţile vii au plăcerea de a le explora. Da, privitorul se simte viu, iar tabloul nu este doar un simplu decor inert, ci sursă de viaţă, prin provocarea minţii, a exerciţiului gândirii. „Gândesc, deci trăiesc!” ar fi laitmotivul ce stă la baza plasticii arcimboldiene.
Chiar dacă literatura de specialitate conferă tandemului Arcimboldo-Dali primordialitatea asupra viziunilor dualiste din pictură, există destule dovezi care certifică perpetuarea acestei abordări de-a lungul timpului. Sunt artişti şi lucrări care nu au reuşit să fie suficient de remarcate, (deşi ele acum, în condiţiile tehnologice actuale, sunt „vizibile”) cel mai probabil pentru că nu au avut suportul mediatic de care s-au bucurat Arcimboldo şi Dali.
Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano în anul 1527. Tatăl său, Biagio Arcimboldo, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul precoce al lui Giuseppe cu arta și literatura a fost favorizată de relațiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. Giuseppe își începe activitatea artistică în jurul anului 1549, lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom. În anul 1562, Arcimboldo este chemat de către împăratul habsburg Ferdinand I la curtea imperială din Viena, Italia fiind atunci sub suveranitate austriacă. În 1564, împăratul Maximilian II îl numește „pictor al curții”. Arcimboldo se bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor „Cele patru anotimpuri” și „Cele patru elemente”, în maniera care l-a consacrat. Sub împăratul Rudolf II, un iubitor și protector al artei și științelor, Arcimboldo îşi continuă activitatea la curtea imperială creând nucleul unui muzeu de artă. Este înnobilat cu titlul de conte. Moare în anul 1593.
„Cele patru anotimpuri” este o reprezentare alegorică asupra vieții, fiind realizate în anul 1566. Portrele sunt realizate din elemente care definesc sezonul respectiv, încercând o personificare a anotimpului. Se pare că alegoria se completează prin realizarea urmatoarei colecţii, pictată trei ani mai târziu, „Cele patru elemente” fiind concepută o corespondenţă între un anotimp şi câte unul dintre elemente. Printr-o aranjare pereche a calităților din obiecte, cald-rece și umed-uscat, elementele corespund anotimpurilor. Astfel, vara cald-secetă corespunde focului, iarna rece-umedă apei, primăvara cald-umedă aerului și toamna rece-uceoasă pământului.
Intitulate „Aer”, „Foc”, „Pământ” şi „Apă”, tablourile din colecţia „Cele patru elemente” reprezintă profiluri umane realizate prin juxtapunerea unor obiecte de compoziţie ale unei naturi statice, asociate metaforic cu subiectul tabloului. Astfel, „Aer” cuprinde o multitudine de păsări, majoritatea vizibile doar parţial, aşezate astfel încât să lase impresia unei anumite părţi a fizionomiei umane. Păunul alcătuieşte corpul personajului, barba îi este reprezentată prin intermediul cozii unui fazan, o raţă sugerează sprâncenele. Simbolistica păsărilor nu se referă doar la ideea de zbor şi văzduh. Unele dintre cele alese de Arcimboldo, precum vulturul, sunt trimiteri la dinastia Habsburgilor, apartenenţa nobiliară a lui Maximilian al II-lea. Spre deosebire de celelalte trei tablouri, „Focul” este alcătuit exclusiv din obiecte. Trupul este realizat din combinaţia unor arme de foc şi lumânări aprinse, iar o grămadă de buşteni arzând alcătuiesc ceva asemănător unei coroane pe capul personajului. Pe pieptul acestuia poate fi văzut un medalion cu un vultur bicefal, simbol al Sfântului Imperiu Roman. Cele două tunuri reprezintă puterea armată a armelor habsburgice. „Pământul” este conceput prin combinaţia unor animale precum elefantul, poziţionat în interiorul compoziţiei pentru a ilustra obrazul şi urechea, iar un lup ce devorează un animal de dimensiuni reduse alcătuieşte ochiul personajului. Mai multe animale cu coarne sunt aşezate în aşa fel încât să formeze o coroană pe capul personajului. Leul, care deţine o poziţie privilegiată, fiind uşor de observat, este o nouă trimitere la monarhia habsburgică. „Apa” reprezintă un profil de femeie, alcătuit dintr-o multitudine de fiinţe acvatice: peşti, crustacee, corali, broaşte, moluşte. Personajul poartă un şirag de perle.
Corelarea celor două colecţii se poate realiza prin aranjarea capetelor astfel încât perechile corespunzătoare se confruntă și formează o unitate. Dacă se dorește, alegoriile din cele două serii ar putea fi aranjate într-o grupare pereche în care fiecare cap dintr-o serie să-și înfrunte capul corespunzător în cealaltă, astfel: primăvară – aer, vară – foc, toamnă – pământ, iarnă – apă.
Aceste picturi din colecţia arcimboldiană sunt un exemplu elocvent în privinţa provocărilor de natură mentală pe care le exercită asupra privitorului. Chiar dacă sunt colecţii separate, asocierea lucrărilor poate fi considerată un joc al minţii, o provocare pentru a găsi corelaţii, de a jongla în aşa fel încât pot fi găsite înţelesuri noi. Dacă individual lucrările emit un set de întrebări şi aşteaptă răspunsuri, prin formarea cvadrublei, fie pe colecţia de anotimpuri, fie pe cea de elemente, se generează un alt nivel de provocare, privitorul fiind invitat să-şi elibereze imaginaţia pentru a dezvolta noi idei, conexiuni. Corelarea dintre cele două colecţii prin exerciţiul asocierii ar reprezenta un nou nivel de provocare mentală pentru privitor. Poate că tocmai acesta-i marele farmec al picturii lui Arcimboldo, lupta cu tine însuţi pentru a păşi în Cunoaştere. Arcimboldo oferă un astfel de exerciţiu prin lucrările sale. Cui îi plac provocările, trebuie să le încerce!
Gabriel Todică