Matei (12; 35): „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”.
Cred că acest verset este în strânsă conexiune cu Matei (6; 21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”. Ştim din experienţă că inima este centrul sentimentelor, iar dacă ea este împietrită, răceala ei se transmite şi celorlalţi. Aşa este omul rău. Omul bun transmite căldură. Bucuria emanată de inima sa este receptată ca binefacere de către cei din jur. Nu poţi transmite bucurie dacă comoara ta din piept este împietrită, rece. De aceea bucuria este o stare pe care numai cei ce iubesc din adâncul inimii pot să o nască şi în celălat. Şi vorbim aici de dragostea care transcede erotismul. Grecii o numeau „agape”. Din păcate, oamenii răi nu pot înţelege bunătatea ca un act al dăruirii de sine. În schimb, oamenii buni pot avea compasiune pentru cei ce nu pot înţelege iubirea divină, unii chiar încercând să-i înveţe chiar şi cu riscul crucificării.
Matei (12; 50): „Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă”.
Căci voinţa Domnului este plenitudinea în iubirea aproapelui. Decalogul este un minim set de cerinţe prin care oricine se poate pune în acord cu divinitatea. Sunt legi ale convieţuirii în respect şi împlinire prin dragostea celui de lângă tine. Asta inseamnă că trebuie să îţi umpli „comoara” cu bucurie ce se manifestă plenar prin actul dăririi de sine. Iubirea nu poate fi stăpânită, închisă. Ea se dăuieşte şi se manifestă neîngrădită. Orice act de supunere a ei devine sacrilegiu pentru că o face să dispară. Devine orice altceva – obsesie, egoism, posesie – da nicidecum act de iubire. Iubirea condiţionată îi poartă doar numele, dar nu este iubire. Iar cel ce poate ajunge să simtă dragostea în plenitudinea ei, ca act divin, este un fericit, adică cel ce este apropiat de Dumnezeu, atât de apropiat încât poate fi numit „frate”, „soră” sau chiar „mamă” în sens divin.
Matei (13; 13): „De aceea le vorbesc în pilde, că, [oamenii] văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”.
Dezamăgirea oricărui învăţător este atunci când observă că vorbele sale nu au ecou în mintea discipolului. Există oameni care nu vor să primească învăţătură. Mulţi se consideră deja învăţaţi şi sunt aceia pentru care nimic nu-i mai ajută să acceadă pe calea înţelepciunii. Un proverb chinez spune că cine nu ştie şi nu ştie că nu ştie este prost, ocoleşte-l! Este sectorul incurabil al mediocrităţii intelectuale. Pentru o minimă evoluţie intelectuală trebuie să accepţi că este posibil să nu ştii. Însăşi această recunoaştere (de către sine) este un prim pas spre evoluţie, spre deschiderea ochilor şi urechilor, adică spre a putea vedea şi auzi, a înţelege. Abia atunci când începi să asculţi învăţătură, începi să realizezi cât de puţin ai ştiut şi, pe măsură ce înveţi, cât de ignorant ai fost până atunci. Ba mai mult, pe măsura ce primeşti cunoaştere, constaţi că eşti înconjurat de atâta înţelepciune care trebuie ingerată încât începi să crezi că ceea ce ştii este infim. Atunci coalizezi cu Socrate (care era un acerb căutător al înţelepciunii) şi spui: „de un lucru este cel mai sigur: că nu ştiu nimic!” De aceea, cei care au reuşit să acceadă pe calea intelectuală, după un anumit nivel de erudiţie nu mai sunt interesaţi să demonstreze altora ceea ce ştiu. Modestia devine prioritară. Nu-şi mai risipesc energiă convingându-i pe alţii de ceea ce ei nu vor să primească, ci preferă să o consume pentru însuşirea altor nestemate intelectuale. Ei au altă percepţie decât ceea pe care o au ignoranţii. Cuvintele au altă încărcătură şi înţeles. Ei devin cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut. Iar în proverbul chinezesc intră pe alt palier: cel ce nu ştie şi ştie că nu ştie este neinstruit, învaţă-l! Iată că şi abordarea învăţătorului devine alta. Când discipolului i se deschid ochii şi urechile, atunci se deschid şi buzele maestrului pentru a oferi înţelepciune.
Gabriel Todică (iulie 2023)