Matei (15; 11): „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om”.
Când Iisus a spus acestea fariseii îi reproşau că ucenicii Săi nu-şi spală mâinile înainte de a mânca, invocând încălcarea datinilor bătrâneşti. Pretinzând că datinile nu sunt mai presus de Legile divine. Pentru că „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor”. (Matei 15; 8, 9) Este evident că Se referea la israeliţi, însă textul este cu atât mai actual cu cât toate popoarele au preferat să impună legi (administrative) care au rescris, de cele mai multe ori, într-o altă retorică, legile divine. Sunt multe exemple în realitatea imediată prin care ni s-au arătat asemenea încălcări ale Cuvântului. De fapt, privim la potentaţii lumii şi-i vedem emiţând diverse enormităţi cu putere de lege – lege umană – care se vrea a rescrie legea divină. În vremea aceea nu se inventase termenul de „distanţare socială” sau „politică corectă/de gen” iar eşarfele erau folosite de oamenii deşertului pentru a-şi apăra faţa de furtunile de nisip… Nicidecum nu s-a impus măşti ca şi condiţie obligatorie de a merge pe stradă. Legi omeneşti au fost emise întotdeauna cu pretinsul scop de a proteja populaţia, dar Iisus incriminează acest aspect pentru că mai nociv este cuvântul rău (scos pe gură) decât ceea ce băgăm pe gură (ca hrană). De multe ori acest verset este invocat şi în situaţia încălcării accidentale a postului, pentru că este plin de adevăr. Iar dacă tot am făcut referire la lumea deşertului, impunerea acoperirii feţei femeilor islamice, este tot o lege umană. Ea s-a născut la cei apropiaţi lui Mahomed, bărbaţi care erau deranjaţi de prezenţa femeilor atunci când aveau loc rugăciunile. Mahomed a acceptat tacit acest demers dar nu a afirmat niciodată că e dorinţa lui Allah. Iată cum, omul şi-a depăşit condiţia, potenţat de puterea administrativă, creând utopii ce s-au dorit a înlocui Legea Divină. Astăzi, ştiinţa este ridicata la rang de religie iar anumite istituţii (ONU, OMS, BM, FMI etc) ca noile biserici ale noii ordini mondiale. Sunt oameni care se cred dumnezei şi vor să rescrie legea divină pentru a li se certifica statutul. Parcă mai ştim pe cineva care s-a comparat cu Dumnezeu şi a decăzut! Dar este evident pentru cel ce încă nu a picat în plasa propagandei că somităţile ce pretind o nouă ordine a lumii sunt aceia ce scot pe gură cuvintele otrăvite.
Şi Iisus explică: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15; 17-19). Trebuie să mai precizăm că respectarea Tradiţiilor este argumentată biblic prin invocarea Poruncii a V-a.
Aşa justifică fariseii obligativitatea respectării spălării mâinilor. Iisus nu o contestă ca Lege ci găseşte necorespunzătoare argumentarea tradiţiei, respectiv, respectul faţă de părinţi în impunerea unor reguli absolut fanatice. Este o alunecare spre idolatrie. Cred că aceasta este diferenţa esenţială dintre credinţă şi fanatism. Iar Iisus condamnă vehement fanatismul, promovat aici de către farisei. Iar noi trebuie să ne ferim în cotidian de orice promovare a oricarei forme de fanatism, pentru că ea excede orice Lege Divină.
Matei (15; 25-27): „Iar ea [,femeia cananeancă],venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, aută-mă! E însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.
Aici, pânea este înţelepciunea pe care Iisus a venit s-o aducă lumii. Ea era destinată celor vrednici, de aceea „nu se aruncă câinilor”, adică celor neiniţiaţi. Este nepreţuită! Femeia a înţeles tâlcul vorbelor şi răspunsul ei denotă înţelepciune. „Firimiturile” sunt cuvinte de preţ care pot să-l hrănească (spiritual) chiar şi pe cel ce încă nu a pătruns pe deplin tainele cunoaşterii. Cine citeşte acest text gândindu-se doar la pâine este pur şi simplu un ignorant, adică unul dintre aceia cu care Iisus nu dorea să risipească pâinea. Femeia cananeancă dovedeşte o neaşteptată înţelepciune pentru care Iisus îi aduce mulţumire prin îndeplinirea dorinţei: „Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (Matei 15, 28). Într-adevăr, se remarcă o severitate a gestului. Se pare că Iisus era dispus să vorbească doar celor dispuşi să-l asculte în sensul că doar celor care „au urechi de auzit”. Din acest motiv se confesează ucenicilor: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). Înţelegem că Israel nu este o naţiune sau o ţară, un teritoriu, ci o denumire generică asemenea celei de „iniţiat”. Israel înseamnă „cel ce îl urmează pe El”, adică pe Dumnezeu, respectiv „cei ce merg direct spre El” – ceea ce înseamnă cunoaştere adâncă a Cuvântului, a Adevărului, dincolo de aparenţe. Nu reprezintă un popor, oricât s-ar pretinde aceasta de a fi „ales”, ci mai degrabă „o casă”, adică o familie a celor care cunosc tainele legăturii cu divinitatea. Lor voieşte Iisus să predice şi să le arate calea cea dreaptă! Pentru că El a venit nu să dărâme, ci să îndrepte.
Gabriel Todică
(august 2023)