Matei (6; 21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”.
Ceea ce preţuim mai mult este denumit în mod generic: „comoara”. Poate fi de natură materială şi-i spunem „avere”, iar preţuirea ei va face ca toate gândurile să fie îndreptate către mărirea sau, cel puţin, conservarea ei. Nimic altceva nu mai contează. De aceea inima va fi acolo, în averea materială. Dar dacă comoara este de natură spirituală, inima va fi în frumuseţea divină, în bucuria de a trăi în armonie cu toată creaţia lui Dumnezeu, iar inima va fi la Dumnezeu, iar Dumnezeu va fi mereu în inima ta.
Matei (6; 22,23): „Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult”.
Ochiul este o fereastră către suflet. Prin ochi se citeşte iubirea din interior, dar şi ura, spaima, nedumerirea. Ochii sunt o oglindă a sufletului (Paolo Coelho) şi-i de ajuns să-l priveşti pe celălalt în ochi şi-i afli curăţenia interioară. Iar interiorul este luminos dacă ochii au privit spre Lumină. Atunci ei pot aduce liniştea interioară – care se materializează intern în Bucurie – şi care, apoi, radiază în exterior prin orice por al corpului, dar mai ales prin ochii care râd. Dacă interiorul ţi-i întunecos, nici ochii nu pot recepta Lumina. Fizic, ei văd o lumină materială, dar ignoranţa – care este cultivată prin întunericul interior – face ca ei să devină opaci (întunecaţi) la Lumina spirituală – care nu este una de natură fizică, ci una eterică, subtilă, de cele mai multe ori perceptibilă doar prin înţelepciune. Aceşti ochi sunt „ochii minţii” care dacă sunt curaţi (adică îndreptaţi spre învăţatura spirituală) vor lumina întreg organismul numai dacă avem puterea de a înţelege Învăţătura. De aceea cultivarea interioară, în special a minţii, în sensul receptării Învăţăturii divine, îl va face pe discipol să păşească în Lumină. Iar Apostolii sunt cel mai bun exemplu în acest sens.
Matei (5; 37): „Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel-rău este”.
Dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, scria Herodot. Izvoarele istorice ne spun că la acest popor cuvântul era cuvânt şi nu trebuia pecetluit prin acte pentru a fi respectat. Oare vom mai ajunge vreodată la această stare de fapt? Se pare că dacii erau mai creştini decât actualii creştini. Cert este că influenţele ulterioare au distrus credinţa în cuvântul dat (care devenea Cuvânt). Din cauza erodării acestei credinţe s-a ajuns la verba volant scripa manet (proverb latin: vorba zboară, scrisul rămâne) pentru că a intervenit necredinţa în cuvântul dat. Cineva a început să mintă. Şi cuvântul nu a mai fost Cuvânt. Iar prezentul ne dă din ce în ce mai multe exemple de încălcare a cuvântului, chiar şi a celui scris, uneori cu rol de Lege, sau de Lege a Legilor (Constituţie). Daca e să găsim vinovaţii, ar trebui să-i căutăm printre cei ce nu cred în puterea cuvântului dat, în Cuvânt, în cei pentru care promisiunea poate fi încălcată chiar şi cu pretinse acorduri divine. Nu. Aceste „acorduri” sunt de la „cel-rău”, ne spune Iisus. Iar pentru a fi printre cei ce primesc Lumina divină, trebuie să fim conştienţi că cuvântul dat nu este doar o simplă vorbă în vânt, ci are conexiune cu divinitatea şi are influenţe puternice în plan spiritual. Cel ce nu-şi respectă cuvântul dat decade, chiar dacă are iluzia că obţine avantaje materiale imediate. Interiorul său devine întunecat pentru că ochiul său devine opac şi nu mai poate percepe Lumina prin Cuvânt.
Matei (12; 35): „Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”.
Cred că acest verset este în strânsă conexiune cu Matei (6; 21): „căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”. Ştim din experienţă că inima este centrul sentimentelor, iar dacă ea este împietrită, răceala ei se transmite şi celorlalţi. Aşa este omul rău. Omul bun transmite căldură. Bucuria emanată de inima sa este receptată ca binefacere de către cei din jur. Nu poţi transmite bucurie dacă comoara ta din piept este împietrită, rece. De aceea bucuria este o stare pe care numai cei ce iubesc din adâncul inimii pot să o nască şi în celălat. Şi vorbim aici de dragostea care transcede erotismul. Grecii o numeau „agape”. Din păcate, oamenii răi nu pot înţelege bunătatea ca un act al dăruirii de sine. În schimb, oamenii buni pot avea compasiune pentru cei ce nu pot înţelege iubirea divină, unii chiar încercând să-i înveţe chiar şi cu riscul crucificării.
Matei (12; 50): „Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă”.
Căci voinţa Domnului este plenitudinea în iubirea aproapelui. Decalogul este un minim set de cerinţe prin care oricine se poate pune în acord cu divinitatea. Sunt legi ale convieţuirii în respect şi împlinire prin dragostea celui de lângă tine. Asta inseamnă că trebuie să îţi umpli „comoara” cu bucurie ce se manifestă plenar prin actul dăririi de sine. Iubirea nu poate fi stăpânită, închisă. Ea se dăuieşte şi se manifestă neîngrădită. Orice act de supunere a ei devine sacrilegiu pentru că o face să dispară. Devine orice altceva – obsesie, egoism, posesie – da nicidecum act de iubire. Iubirea condiţionată îi poartă doar numele, dar nu este iubire. Iar cel ce poate ajunge să simtă dragostea în plenitudinea ei, ca act divin, este un fericit, adică cel ce este apropiat de Dumnezeu, atât de apropiat încât poate fi numit „frate”, „soră” sau chiar „mamă” în sens divin.
Matei (13; 13): „De aceea le vorbesc în pilde, că, [oamenii] văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”.
Dezamăgirea oricărui învăţător este atunci când observă că vorbele sale nu au ecou în mintea discipolului. Există oameni care nu vor să primească învăţătură. Mulţi se consideră deja învăţaţi şi sunt aceia pentru care nimic nu-i mai ajută să acceadă pe calea înţelepciunii. Un proverb chinez spune că cine nu ştie şi nu ştie că nu ştie este prost, ocoleşte-l! Este sectorul incurabil al mediocrităţii intelectuale. Pentru o minimă evoluţie intelectuală trebuie să accepţi că este posibil să nu ştii. Însăşi această recunoaştere (de către sine) este un prim pas spre evoluţie, spre deschiderea ochilor şi urechilor, adică spre a putea vedea şi auzi, a înţelege. Abia atunci când începi să asculţi învăţătură, începi să realizezi cât de puţin ai ştiut şi, pe măsură ce înveţi, cât de ignorant ai fost până atunci. Ba mai mult, pe măsura ce primeşti cunoaştere, constaţi că eşti înconjurat de atâta înţelepciune care trebuie ingerată încât începi să crezi că ceea ce ştii este infim. Atunci coalizezi cu Socrate (care era un acerb căutător al înţelepciunii) şi spui: „de un lucru este cel mai sigur: că nu ştiu nimic!” De aceea, cei care au reuşit să acceadă pe calea intelectuală, după un anumit nivel de erudiţie nu mai sunt interesaţi să demonstreze altora ceea ce ştiu. Modestia devine prioritară. Nu-şi mai risipesc energiă convingându-i pe alţii de ceea ce ei nu vor să primească, ci preferă să o consume pentru însuşirea altor nestemate intelectuale. Ei au altă percepţie decât ceea pe care o au ignoranţii. Cuvintele au altă încărcătură şi înţeles. Ei devin cei ce au urechi de auzit şi ochi de văzut. Iar în proverbul chinezesc intră pe alt palier: cel ce nu ştie şi ştie că nu ştie este neinstruit, învaţă-l! Iată că şi abordarea învăţătorului devine alta. Când discipolului i se deschid ochii şi urechile, atunci se deschid şi buzele maestrului pentru a oferi înţelepciune.
Gabriel Todică
(iulie 2023)