Aici suntem desluşiţi în privinţa respectării celei de a şaptea zi (sabatul) ca zi de odihnă (obligatorie). Ori Iisus atrage atenţia asupra ducerii în extrem a Legii, care, astfel interpretată, alterează alte Legi ale Decalogului, spre exemplu cea cu referirea la iubirea aproapelui. În acest sens, vindecarea celui cu mâna uscată este o dovadă de iubire a celui de lângă tine, nicidecum sfidarea zilei de sabat: „Şi a zis lor: se cuvine sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde?” (Marcu 3; 4) Vindecarea adusă în zi de sărbătoare este un gest care nu încalcă legile divine, ci din contră, le completează, le pune în acord. Respectarea zilei de odihnă este de dorit, dar nu impune încălcarea celorlalte legi divine. A-l ajuta pe cel de lângă tine aflat în nevoie nu înseamnă sfidarea zilei de odihnă, ci din contră, o desăvârşeşte.
Marcu (3; 35): Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.
Este, evident, o invitaţie la desăvârşire divină pentru că oricine împlineşte poruncile lui Dumnezeu devine asemenea Fiului, adică una cu Tatăl. Idem Matei (12; 50).
Marcu (8; 11-12): Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Şi Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.
E o relatare greu de interpretat. Se remarcă dezamăgirea lui Iisus în ceea ce priveşte puterea de înţelegere a fariseilor. În definitiv, toate minunile săvârşite de El sunt tot atâtea semne, dar se pare că pentru cei orbiţi de egoul unei naţiuni alese acestea sunt insuficiente. Prin urmare nu are cum să existe „semn”, oricât de vizibil ar fi, dacă el nu poate fi înţeles. De aceea le cere discipolilor: „Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod” [Marcu(8;15)] Nu e vorba de pâine sau de dospit, ci de modul de a fi al unora ce include atribute ca perfidia şi aroganţa.
Marcu (8; 36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Lumea materială nu împlineşte nici pe departe năzuinţele sufletului. Eternitatea se măsoară la nivel subtil, în transcedenţă, dincolo de iluzia cotidiană, efemeră. „Pierderea sufletului” nu înseamnă decuplarea de trup, ci decăderea din virtute, alterarea conştiinţei, ceea ce duce la efecte grave în cântărirea faptelor la judecata de apoi. Disperarea unora pentru înavuţire îi conduce de cele mai multe ori la o cavalcadă de încălcări ale Legii, ceea ce este cumplit pentru suflet. Asta nu înseamnă că este incurajată sărăcia, ci din contră. Este vorba de modul în care se face averea. „Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletl său?”[Marcu(8; 37)], întreabă retoric Iisus. Căci bogăţiile din lumea materială nu pot răscumpăra căderile în dizgraţia divină. „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” [Marcu (8; 35)] Soluţia oferită de Iisus este în acord deplin cu Decalogul pentru că mărturisindu-l pe Hrisos se intră în armonie cu divinitatea şi atunci Fiul Omului nu se va ruşina de el atunci când va călători în Eternitate „…întru slava Tatălui cu sfinţii îngeri” [Marcu (8; 38)].
Marcu (11; 24): „De accea vă zic vouă: Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea.”
Este certificarea credinţei prin rugăciune. Practic, cine se roagă ca şi cum rugăciunea deja s-a împlinit, atunci se va împlini cu certitudine.
Marcu (12; 10): Oare nici scriptura aceasta n-aţi citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.
Piatra din vârful unghiului este cea mai importantă în susţinerea întregii construcţii. Valoarea ei este înţealeasă în condiţiile în care construcţiile se făceau pe sistem de coloane şi bolţi. Piatra din vârful unghiului închide bolta rigidizând construcţia.
Se pare că ea este de dimensiuni reduse, nesemnificativă pentru un ochi profan, dar de importanţă capitală pentru întreg edificiul. Metafora pietrei din vârful unghiului atrage atenţia asupra puterii omului smerit, a celui care este invizibil pentru ignoranţi, dar care îşi poate demonstra – şi la momentul oportun o şi demonstrează – expertiza. Acest verset apare în contextul în care Iisus se pregăteşte pentru marea Sa lucrare, care, prin crucificare, va demonstra învierea, rspectiv, mântuirea. Acea piatră este Iisus.
Marcu (12; 17): Iar Iisus a zis: „Daţi cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dimnezeu”. Şi se mirau de El.
Este o evidentă invitaţie de a separa cele spirituale de cele lumeşti şi de a nu le amesteca. Lumea materială nu este a lui Dumnezeu, ci este dată de Dumnezeu pentru toţi, dar în lumea spirituală nu poate pătrunde oricine, nici cezarul dacă nu capătă virtuţile necesare.
Luca (4; 1-2): Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie. Timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit.
Ispita din muntele Carantaniei [Luca (4; 1-13)] este amintită şi în celelalte Evaghelii [Marcu (1; 12-13), Matei (4; 1-11)] şi pare a fi un ritual de iniţiere prin care este testată credinţa Omului. Este o „trecere”, prin renunţarea la hrană timp de patruzeci de zile, către Înţelepciunea spirituală, o contracţie in utero pentru a doua naştere. În condiţii de vitregie cumplită pentru trup – flămânzire – spiritul se întăreşte sau decade. Ispitirile sunt argumentele decăderii: renunţarea la post, părăsirea Căii către lucrarea lumească. Argumentaţia lui Iisus este proba Înţelepciunii sale: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”, pledând spre hrana spirituală; „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, ceea ce poate să determine o creştere exagerată a stimei de sine ce riscă să cadă într-un egoism necontrolabil; „Domului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”, ceea ce înseamnă statornicie în credinţă, îndoiala fiind o fatală cădere spirituală. Aceste ispitiri sunt permanente, în cotidian, dar numai cel întărit în credinţă le poate sesiza şi are puterea de a le respinge pentru a-şi păstra spiritul curat, în armonie cu cel universal. Pe muntele Carantaniei, după curăţirea prin botezul lui Ioan în Iordan şi umplerea cu Duh Sfânt, Iisus renaşte. Durerile facerii sunt simbolizate de post şi de ispitiri. A doua naştere înseamnă păşirea deplină în spaţiul spiritual, iar Evanghelia o dezvăluie prin înfăptuirea minunilor ce urmează acestui episod. Abia din acest moment Issus ni se dezvăluie ca Hristos.
Gabriel Todică
(septembrie 2023)