Suferința românilor a făcut istorie. Noi, ca națiunea, am îndurat de toate, dar nu am renunțat la credință, la Sfânta Familiei, la tradiții, la obiceiuri, cu toate că trădările și-au urmat calea mai tot timpul.Țăranul român, pentru mine a fost întodeauna omul cel mai necăjit, dar în același timp El a făcut Istoria României, El a stat alturi de Burebista, de Mircea cel Bătrân, de Vlad Țepeș, de Alexandru cel Bun, de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de Alexandru Ioan-Cuza și tot El au făcut Reîntregirea Neamului Românesc. Biciuit de cei salbi, de asupritori și mai ales de cei dornici de avere, țăranul nu a renunțat niciodată la patrie, la locurile sfinte ale strămoșilor. Oamenii slabi, în cele sfinte, jurau credință patriei cu ambele mâini, dar sufletul lor era de mult vândut diavolului.Ceea ce s-a întîmplat la Fântâna Albă trebuie arătat tot timpul. Mai ales pe cei care au apăsat pe trăgaciul armei, i-au tăiat pe strămoșii noștrii trebuie să-i știe o lume întreagă.Le mulțumesc celor care mi-au trimis cartea!
Dan Șarpe
-VA URMA-
”Cele întâmplate în poiana Varniţa au avut şi antecedente Suceveanu Ioan din satul Suceveni declară că a fost trimis de către primăria din Suceveni la cererea grănicerilor de a recunoaște unele cadavre la care nu s‑au găsit acte de identitate. De menționat că autoritățile sovietice încă nu apucaseră să elibereze la toți cetățenii noile acte de identitate, așa că unele identificări s‑au făcut pe baza actelor românești aflate asupra lor. Ion Suceveanu declară că tot drumul de la poiana Camencei și până la Suceveni a fost plin de sânge, din cauză că majoritatea celor împușcați au fost transportați noaptea și duși în anumite locuri necunoscute, cum se bănuiește a fi cimitirul evreiesc din Hliboca, unde de asemenea au fost făcute gropi comune.„Sosit la locul faptei cu alți delegați din satele învecinate am putut vedea o groapă mare acoperită cu pământ și o groapă mai mică unde zăceau trupurile neînsuflețite a nouă țărani împușcați. Erau goi, despuiați de haine și purtau urme de gloanțe trase în cap. Eu am recunoscut un număr de trei țărani ce erau din Suceveni; este vorba de Sucevean Constantin, Sidoreac Gheorghe și Mihailovici Ilie, ce purtau crucile din grupul din față al coloanei demonstranților. Alături de mormânt erau aruncate cele trei cruci găurite de gloanțe. Am cerut maiorului ce se găsea acolo să luăm crucile și să le ducem înapoi la biserică, dar nu ni s‑a permis să ne atingem de ele.Mai târziu, am aflat de la un pădurar care de asemenea a fost chemat cu prilejul reconstituirilor, că acele cruci au fost rupte și aruncate peste cadavrele morților și îngropate odată cu ei.Tot cu acel prilej, grănicerii ne‑au spus că în poiana de la Varnița nu au fost decât 20 de morți. Dar noi știam foarte bine că de acolo s‑au transportat timp de două zile și două nopți, cu camioanele acoperite ale armatei, cadavre ce au fost secerate de gloanțe în Poiana Varnița Camencei și duse în locuri de ei știute”.Holovalii Petru din satul Trestiana declară că a făcut parte din convoiul de demonstranți împreună cu alte vreo 200 de persoane, bărbați, femei, bătrâni și femei cu copii în brațe.„Prima dată, la podul de peste Siret, s‑a făcut o încercare de către milițieni și soldați grăniceri de a ne opri, dar toți am fost așa de hotărâți de a merge înainte încât nu am putut fi opriți. Ajunși în Poiana Varnița de lângă Fântâna Albă am fost întâmpinați cu foc de mitraliere, și deși cei din primele rânduri au început să cadă, lumea dădea năvală înainte strigând: „Trăiască România”, fără să‑i pese că va muri. În tot acest vacarm de țipete de groază și durere se găseau unii ce strigau: „Cu Dumnezeu înainte, să nu ne oprim!” Eu m‑am trântit la pământ unde am stat câtva timp până au mai încetat împușcăturile, mulți din cei ce fugeau înapoi, în pădure, au trecut peste mine crezându‑mă mort. După ce m‑am ridicat de la pământ am văzut că tot câmpul era plin de morți și răniți ce se văitau și țipau după ajutor. Mulți din ei au căzut unul peste altul ca niște snopi aruncați la întâmplare.Eu am luat‑o la fugă spre pădure de unde, însă, se auzeau strigăte și împușcăturile soldaților călări ce ne‑au urmărit tot timpul.Era pe înserate și în pădure întunericul se lasă mai repede; și cum fugeam spre vale mă trezesc că apare un rus cu pistolul îndreptat spre mine; am ridicat mâinile și m‑am predat, fiind dus la un grup de vreo 35 de persoane ce urmau să fie escortate spre Suceveni. Din acest grup s‑a ales un număr de zece oameni care trebuiau să sape gropile pentru cei morți, iar răniții ce nu se puteau deplasa erau împușcați spre a nu se văita din cauza rănilor primite.Pentru săpatul gropilor comune au mai fost aduși și 20 de lipoveni din Fântâna Albă, ce erau săpători de meserie.Deci, restul din 26 de persoane din grupul nostru de arestați a fost transportat la Hliboca, la sediul unității de grăniceri și închiși în pivnițele fostului boier Stibinschi.În arestul din Hliboca, unul din arestați, Lastovețchi Adrian, ce a luat parte la săparea gropilor, mi‑a spus că în Poiana Camencei au fost îngropați și oameni răniți ce mai trăiau.De la Hliboca am fost transportați la Cernăuți și predați la NKVD, unde am fost anchetați, bătuți și amenințați cu moartea. Ni se luau câte 6–7 interogatorii pe zi, cerându‑ni‑se să declarăm cine au fost organizatorii manifestației și cine mai știm că a luat parte din satul respectiv la acest tragic eveniment. De fiecare dată am declarat cu consecvență că nu știu nimic și că am fost luat cu forța de pe drum de către cei din coloana de manifestanți, așa că până la sfârșit mi‑au dat drumul acasă”.Amariei Lazăr declară că cele ce s‑au întâmplat în 1 aprilie 1941 în poiana de la Varnița Camencei au avut și antecedente.Sosirea neașteptată și nedorită a sovieticilor în nordul Bucovinei și blocarea oricăror căi de comunicare a acestei provincii cu țara a provocat frământări de un dramatism ieșit din comun. Astfel, o serie de familii erau despărțite; soții fiind recrutați sau concentrați în Armata Română despre care nu mai știau nimic, fiindcă poșta și telefoanele cu România nu funcționau. O serie de preoți, învățători, studenți ce nu au apucat să plece în primele zile au rămas și doreau să plece cu orice preț. De asemenea, o serie de proprietari și comercianți ce s‑au convins repede că existența lor era serios amenințată căutau, de asemenea, să plece în România cu orice preț. Fiind exclusă orice abordare legală de a se repatria în România, toți cei ce doreau cu ardoare repatrierea recurgeau la orice sacrificii, numai să poată ajunge în România.Desigur, la început mulți au reușit să treacă în România cu ajutorul unor călăuze plătite, dar autoritățile grănicerești și cele ale NKVD‑ului, văzând presiunea mare ce se face asupra noii frontiere cu România, au căutat să contracareze acest exod spre România, organizând o întreagă rețea de „călăuze” în satele din zona frontierei. Acestea aveau sarcina să depisteze pe toți doritorii de a trece frontiera spre România și, în schimbul unor sume generoase, organizau grupuri de transfugi pe care le conduceau în zona de frontieră și le indicau noaptea un reper, un pom, o căpiță de fân etc., spunând că acolo este deja România. Nu mică era surpriza acestora când în locul respectiv se găsea de fiecare dată ascunsă o patrulă de grăniceri sovietici care îi somau, îi arestau, iar pe cei care încercau să fugă îi împușcau fără cruțare. Toți acești năpăstuiți ai soartei erau anchetați și judecați la ani grei, pe care îi ispășeau în lagărele de muncă din îndepărtata Siberie, din care s‑au întors foarte puțini.La un astfel de eveniment de forțare a trecerii frontierei spre România, ce a avut loc la data de 15 noiembrie 1940, se referă țăranul Amariei Lazăr, care a făcut parte din acest grup compus din 105 persoane, respectiv 40 de familii cu femei și copii, care declară:„În grupul nostru erau vreo 40 de bărbați cu armata făcută și dispuneam de 20 de arme și muniția necesară pe care am cules‑o după plecarea Armatei Române în iunie 1940. Deși s‑au dat mai multe comunicate de către noile autorități sovietice de a se preda tot armamentul lăsat de Armata Română, noi nu ne‑am conformat acestor dispoziții deoarece eram convinși că aceste arme ne vor fi de folos. În noaptea respectivă, la graniță, am fost așteptați de o grupă puternică de grăniceri ce erau așezați în linie de tragere și care au deschis focul la apariția grupului nostru. Dar nici noi nu ne‑am lăsat mai prejos și ne‑am trântit la pământ și le‑am răspuns pe măsură.Această confruntare nocturnă s‑a soldat cu 8 morți și mai mulți răniți din partea grănicerilor, iar din partea grupului nostru au căzut:– Tatiana Lăpuștean, care era cu doi copii minori. Copiii au fost preluați de grăniceri și dați în supraveghere la o mătușă de‑a lor, Fruzina Iluțan, și pe urmă deportați cu toții în Siberia.– Raveica Sucevean și Constantin Șcrobaneț, iar răniți au fost: Suceveanu I. Ștefan, Suceveanu Gh. Ștefan și Frătăucean Gheorghe, licențiat în drept și funcționar la Prefectura din Cernăuți, de asemenea Horobeț Dumitru și Sidoreac Nicolae. Frătăucean Gheorghe, care era invalid, și Constantin Șcrobaneț care, deși rănit, căuta să‑l ajute pe primul. Au căzut prizonieri, au fost duși în Siberia și nu s‑au mai întors. Restul grupului și cei răniți am reușit să trecem în România și am ajuns la Rădăuți, unde am fost primiți cu deosebită atenție, iar răniții au fost internați imediat la spital.Cei apți de armată am fost înrolați imediat în Armata Română, iar în 1942 am fost desconcentrați și am ajuns acasă la Suceveni. Desigur, acest eveniment nu a rămas fără urmări. A urmat o serie de cercetări, anchete și percheziții în satele din zona de frontieră în căutare de arme și bani românești. S‑au găsit și arme și bani, iar cei în cauză arestați. De asemenea, au fost arestați și deportați toți aceia ce au avut vreo legătură sau erau rude apropiate ale celor din grupul celor 105 care au forțat frontiera în noiembrie 1940. Mulți săteni care aveau bani românești îi băgau în sticle și îi îngropau în pământ.Mai multe percheziții s‑au făcut și la părintele Simion Ivanciuc, din Suceveni, care dispunea de o importantă sumă de bani românești, căci și‑a vândut acareturile și animalele din gospodărie cu gândul de a pleca în Germania, dar ca prin minune niciodată nu s‑a găsit nimica la el”.Un zvon străbate BucovinaZvonul lansat de NKVD, că românii doritori a pleca în România pot depune cereri de repatriere la organele raionale, a adunat peste 2000 de români cu jalbe care, în ziua de 1 aprilie 1941, s‑au strâns la Suceveni, venind din satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești etc., au scos 3 cruci din biserica din Suceveni și au pornit spre Hliboca, unde era reședința NKVD și a Grănicerilor.Trecerea pe podul de peste SiretLa trecerea peste Siret grupul de țărani demonstranți a fost întâmpinat de 13 soldați călări și un ofițer care i‑au somat să se întoarcă. Oamenii au mers mai departe, neținând seamă de amenințările soldaților. Are loc o busculadă, un soldat își frânge sabia lovind o cruce și cade de pe cal, lovindu‑se mortal de bordura drumului.Acest moment a fost interpretat ca o minune venită în sprijinul manifestanților. Coloana a luat‑o cu hotărâre spre Hliboca, cântând cântece românești: „Deșteaptă‑te Române”, „Trăiască Regele”, „Pe al nostru steag” și din când în când se striga: „Trăiască Regele Mihai I și Mareșalul Ion Antonescu”.
Episodul de la Hliboca
Coloana ajunsă la Hliboca s‑a îngroșat mult cu alți oameni veniți pe parcurs din satele Trestiana, Dimca, Petriceni, Corcești, Carapciu etc., ce au umplut centrul orașului Hliboca. Aici, un ofițer de miliție rus (probabil basarabean, că vorbea moldovenește) a întrebat ce doresc oamenii? Lumea striga în cor: „Nu mai putem suporta tratamentul la care suntem supuși și nici birurile și gloabele ce s‑au pus pe capul nostru. Lumea s‑a săturat de trăit sub regimul sovietic, așa că toți dorim să plecăm în România!”Ofițerul le‑a răspuns că cererea lor este copilărească, că așa ceva nu se poate și ce să caute ei în România, că această țară practic nu mai există și în curând nu vor exista nici alte țări (!?). Oamenii, văzând că nu primesc niciun rezultat la cererea lor și că nu li se primesc cererile de plecare, au hotărât să‑și croiască singuri drumul spre frontieră, pe care erau hotărâți s‑o treacă în orice chip. În vatra satului Suceveni coloana manifestanților a fost oprită din nou de un grup de ofițeri și soldați, care au pus pe preotul Simion Ivaniuc din Suceveni să le vorbească oamenilor și să‑i convingă să se întoarcă acasă. Aceasta cu intenția de a întârzia deplasarea coloanei de demonstranți, în așteptarea sosirii de întăriri militare ce veneau din Cernăuți. Dar oamenii erau foarte hotărâți în intenția lor, așa că au plecat mai departe prin pădurea Petricenilor spre frontieră.
Măcelul
Pe înserate am ajuns în poiana Camenca (Poiana Lipovenilor), unde am fost întâmpinați cu foc de mitraliere. În acel moment de coșmar se părea că s‑au dezlănțuit furiile iadului datorită țăcănitului mitralierelor. Țipetele răniților, gemetele muribunzilor, se amestecau cu răcnetele grănicerilor surescitați de sângele victimelor ce curgea din belșug și uda țărâna românească. Se auzea până departe un zgomot infernal, un haos lugubru și înfiorător ce răzbătea prin desișurile pădurii din jurul poienii de la Camenca‑Petriceni. Pe pământul poienii de la Camenca și în pădurea de primprejur au rămas zeci de morți și răniți, din care cea mai mare parte au fost transportați în nopțile următoare, într‑un loc necunoscut.Parte din cei ce au reușit să scape din iadul ce s‑a instalat în poiana Camencei, folosindu‑se de întunericul nopții și desișul pădurii au fost urmăriți, împușcați sau luați prizonieri de unitățile călări ce urmăreau coloana manifestanților tot timpul deplasării acesteia spre Fântâna Albă.”