A fost o vreme când Fram se plimba liber prin taigaua rusească, trăind satisfacţia unui animal stăpân pe terenul pe care-l cutreiera. Hrană avea din belşug, iar toate animalele pădurii îi consfinţeau autoritatea, deşi nu era singurul din vârful lanţului trofic, devenise stăpânul absolut. Chiar şi tigrul siberian îşi pleca capul înaintea sa. Marele urs, aşa-i spunea toată lumea, îşi câştigase o autoritate de necontestat. A trebuit pentru asta să poarte multe războaie, cu toţii cu colţi care mai de care mai ascuţiţi, dar el i-a răpus rând pe rând. Uneori, a purtat multă vreme însemnele acestor lupte, rănile vindecându-se greu, dar aceste încercări îi tăbăcise pielea. Blana îi devenise mai dură, ca o armură nepenetrabilă. Victoriile îl puse în situaţia de a stăpâni şi alte teritorii. Şi lupul carpatin – un adversar de temut – îi recunoscuse autoritatea în cele din urmă… Aşa că habitatul său devenise imens, dar această imensitate nu reuşise doar să-i crească prestigiul, dar şi forţa. Era de ajuns ca privirea lui să scurteze orizontul şi vântul ducea un tremur adânc dincolo de hotare îngheţând spinarea eventualilor temerari. Jivinile din vecinătate, lei, vulturi chiar şi cu câte două capete, nu îndrăzneau să vocifereze în faţa lui.
Doar lupul carpatic mai avea câteodată răbufniri, dar în nici un caz nu-şi măsura forţa cu el. Apăruse în acele vremuri, un animal mult mai feroce, decât toate fiarele cu dinţi tăioşi. Aşezat mult mai bine în vârful acelui lanţ trofic, devenise încet dar sigur un animal de temut încât multe jivine începuseră să i se supună. Omul – căci despe el este vorba – avea gheare mult mai ascuţie şi blană mult mai oţelită decât a sa. Iar autoritatea sa începuse să-şi facă simţită prezenţa şi peste pământurile stăpânite de urs. Fram aflase dintr-o simplă adulmecare toate acestea, iar jivinele care încă îi rămăseseră loiale îi aduseră şi alte detalii. Şi omul purta un nume, la fel ca ele, jivinele. I se spunea Sam, iar oamenii îi spuneau „unchiul Sam”, probabil că exista o afinitate între ei…
Unchiul Sam se simţea lezat în orgoliul propriu de ce Marele Urs stăpâneşte atâtea teritorii, aşa că îşi propuse să-l înfrunte, adică să-l vâneze. Dar pentru că nu îndrăznea să se lupte cu el cu mâinile goale – căci aşa s-ar considera o luptă dreaptă – omul a căutat ca diversele jivine loiale Marelui Urs, să şi le apropie. Cu câte un colţ de pâine, un rest de carne, un os de ros, unchiul Sam dresase fiarele din proximitatea ursului, ferocitatea lor devenind doar legendă. Sam nu mai trebuia să se lupte direct cu Fram. Acum doar asmuţea jivinele către urs şi acestea îşi făceau treaba, ba întrecându-se în a deveni cât mai servile, chiar dacă recompensa era de multe ori doar vorbă în vânt… Iar această afiliere a dus la transformări majore în genetica fiarelor. Acvila îşi păstrase ciocul coroiat, dar aripile i-au devenit colorate în cromatica curcubeului, semânând mai mult a papagal de casă decât a rege al înălţimilor. Şi lupul carpatin se transformase într-un ogar de curte scos la plimbare din când în când, în lesă şi cu botniţă, pentru a-şi face nevoile peste alte hotare, căci ograda proprie ar fost astfel prea plină de rahat.
Jivinele astea, devenite acum loiale unchiului Sam, se bucurau de mărinimia stăpânului căci bucuria lor imensă era atunci când omul avea decenţa de a le privi cu înţelegere, compasiune, iar zgârciul ce îl primeau, de cele mai multe ori aruncat din silă, era deseori motiv de gâlceavă între servilele animale. Dar unchiul Sam le potolea repede ridicându-şi şapca de pe frunte…
Jivinele uitaseră relaţia cu ursul. Sub protecţia omului au început să credă că îi sunt superioare. Şi unchiul Sam se bucura teribil văzând furia lor. (Pentru că avea priceperea de a le-o insufla).
Fram l-a văzut pe om ce face şi cum face şi a început să mârâie. Unele jivine au ciulit urechile, altele şi le-au ascuns în fundul capului. Altele şi-au îndreptat colţii şi pliscurile, asmuţite de om. Acum ursul a fost nevoit să-şi arate colţii şi chiar să-şi folosească ghearele… Iar atitudinea sa a atras atenţia şi altor solitari ce au înţeles vicleniile omului. Aşa că Marele Urs nu mai e singur… Şi asta îl sperie pe unchiul Sam deşi nu vrea s-o arate…
Iar jivinele stăpânite de Sam încep să simtă fiorul ancestral. Fiara din ele începe să-şi strige întâietatea. Cât de puternic ar putea fi acest strigăt pentru a trezi instictul de supravieţuire? Poate el rupe lesa unchiului Sam?
Gabriel Todică