Fularul se desprinse de la gâtul fetiței, iar vântul cel obraznic îl luase într-o plimbare către zări.
Merse o oră sau poate două, după care se opri parcă pentru o odihnă binemeritată.
După câteva zeci de secunde, vântul îl ridicase din nou spre o altă călătorie.
Fularul vesel peste măsură trecu peste o casă, o altă casă, o stradă, un cartier și se îndepărta către pădure.
Obosit se oprise pe o ramura unui brad.
Fularul supărat, încerca să scape din prinsoarea bradului.
La început nu a avut sorți de izbândă, dar nu se lăsa, ajutat de vânt mai făcu o nou încercare. Și reuși!
Agale se mai îndepărta câțiva metri, iar într-un final se lovi de o altă creangă care îl coborâ pe pământ.
La sol, în grabă trecu o cățelușă și când îl zări cu gura îl prinse.
Au, spuse tăcut fularul! Oare unde mă duce?
Cățelușa grăbită ajunse lângă un alt copac de unde câteva scâncete rupse tăcerea. Erau copilașii ei.
Tăcută mămica lăsase fulărașul lângă puișori, iar cu boticul încerca să-i cuprindă pe toți trei.
Fularul înțelese care îi este viitorul. Îl acceptase!
Doar era Craciunul și pentru bietele animăluțe!
Dan Șarpe