Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
Este astăzi un lucru bine asigurat în știință faptul că, din punct de vedere al formei, tot universul poate fi înglobat într-o expresie de forma f(x, y, z). Mai mult, un om de știință contemporan se gândea chiar la posibilitatea de a scrie ecuația unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pildă. Negreșit, ar fi o ecuație lungă și foarte probabil că ar fi respingătoare ca aspect. Atâtea cifre, într-o frumusețe simplă și directă ca statuia aceea!
Și totuși întreaga cultură, pe care o avem în spatele nostru, nu face decât să ne ducă spre această înțelegere a realității, spre această nouă frumusețe a ei. Constatând că orice parte a lumii, ca și lumea toată, sunt știute, ne aparțin în propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeană, sau greacă, sau oricare, pare a fi dovedit tot ce voia să dovedească și a fi sfârșit cu propriile ei întrebări.
S-a întâmplat, în istoria gândirii omenești, un proces care nu poate fi prea bine urmărit, întâi pentru că se asociază cu tot felul de alte orientări și idealuri umane, apoi pentru că nu lucrează la suprafață, ci în adâncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, conștient de sine, în istoria culturii: gânditorii, anume, au început să-și dea seama că știința e a omului, cultura e a sa, legile universului și geometriile acestuia sunt toate ale sale. Dacă experiența religioasă a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experiența sa științifică i-a scos la iveală toate rezervele de culturalitate. Cultura e omenească; e adevărul nostru, e ordinea după chipul și asemănarea noastră. Nu înseamnă, de aci, că adevărul e relativ la conștiința omenească și constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevăr absolut. Dar adevărul pur și simplu nu are sens în afară de conștiința noastră. Știința și cultura nu sunt dincolo de noi. Cultura nu e decât omul însuși.
Toată cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetică și înnobilarea religioasă, ce sunt lucrurile acestea decât locuri comune pentru toate structurile individuale, întâlnirile cu sine ale spiritului divizat în lume? Noi suntem capacitate universal emotivă; noi, divizați în lume, așa cum stăm, suntem totuși ritmuri. Să lăsăm ritmurile să ne solidarizeze. Dacă avem ceva de așteptat de la cultură, e să ne scape de rușinea de a sta în afară de ritmuri.
Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însuflețite și neînsuflețite. Ele nu văd și nu înțeleg. Dar dacă într-o zi ar înțelege, cu siguranță ar râde puțin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înțelege cu adevărat lucrurile și râde cu adevărat.