Piața Unirii era în plină forfotă. Se dăduse semnalul pentru a ne da ”mână cu mână” și hora se încinsese…
Ea apăruse de nicăieri, îmbrăcată neglijent, cu o sacoșă imensă în mâini, probabil ceea ce putuse să strângă până la acea oră. Dar nu o interesa viitorul ei, – sau poate că ea considera că viitorul îi era deja asigurat măcar pentru încă o zi – ci o interesa marele eveniment. Nu s-a prins în horă, probabil și din teama de a fi respinsă datorită hainelor ei ponosite, dar a început propria-i horă rotindu-se în ritmul muzicii, dansând cu sine însâși. Era cea mai fericită dintre cei prezenți – așa am simțit-o eu! – pentru că ea trăia bucuria în propria-i inimă. A închis ochii… Ce nevoie mai avea de lumină când Lumina ei pornea din interior? Era suficient sunetul pe care ea îl îngâna știindu-i versurile mai bine decât mulți dintre cei cu tricolorul la gât. Dansul ei devenise asemenea ielelor, de sânzâiene… Un dans magic, dincolo de hotarele lumii acesteia. S-a rotit atâta timp cât a ținut Hora Unirii, deschizând pentru o clipă ochii atunci când m-am decis să o fotografiez. Oare știa deja că vreau să-i surprind imaginea? M-am temut că o să se supere, da nu.
M-a lăsat știind că-mi împlinește o bucurie. Atunci am prins și eu curaj, dar din suita de poze pe care le-am încercat, doar aceasta a reușit să-i surprindă chipul, însă niciuna sufletul. Apoi, când hora s-a încheiat, a dispărut la fel de brusc precum apăruse. Parcă nici n-a existat!… A rămas această fotografie ca dovadă a ceea ce mi-a fost dat să văd: un suflet mare în haine ponosite, aşa cum sunt mulţi dintre români.
Gabriel Todică (Iași, Piaţa Unirii, 24.01.2025)