Cuminte, Teodora, nepoata familiei Curic, se uita pe geamul din bucătărie.
Era pe 20 decembrie, iar la televizor s-a spus că va ninge, ceva legat de un ”cod galben de ninsori”.
De la bunici auzise de zăpezile, de frigul, de ninsorile copilărie și era tare entuziasmată să vadă alb peste tot.
Teodora, un copil de 4 ani, era sufletul întregii familii Curic. Era o cumințenie de fetiță, alintată, deșteaptă, așa cum sunt mai toți copiii.
Bunica, Maria, cât timpul îi permitea, seară de seară îi spunea diferite povestiri adevărate legate de vremurile din spate.
Teodorei îi plăcea să meargă la Biserică, să se împărtășească, să socializeze la grădiniță, dar mai ales își dorea să simtă fulgii de nea cum se topesc pe față.
Când eram mică, așa de vârsta ta, începu povestea bunica, înainte de Sărbătorile de Iarnă trebuia să învățăm o colindă. Ce bucuroasă eram când tata, Bunul Dumnezeu să-L odihnească în pace, mă lua pe genunchi și cu o voce caldă îmi cânta vreo trei-patru colinzi. Trebuia să aleg una din ele pentru a merge pe la vecini, rude și prieteni. Mai țin minte cum tot tata îmi dădea să mănânc mere uscate pe ață. Doamne, ce delicatese mai erau!
Mere pe ață, buni? Așa ceva nu am auzit nici de la mama?
Da, scumpa lui bunica! Mere pe ață! Dacă vrei, am să-ți aduc să le guști să vezi cât sunt de bune.
Bunica Maria îi mai povestea despre iernile copilărie. Cum se dădea cu sania până îi înghețeau hâinuțele. Cum își lipea buzele de ceva metalic, iar din cauza frigului, a gerului, stătea o bucățică de timp lipite de acel metalic, cum făceau castele din zăpadă, om de zăpadă, cum se bulgăreau cu prietenii, cu vecinii, dar mai ales cum îl primea pe Moș Crăciun.
#
Ochii Mădălinei erau ațintinți cu o bucurie uriașă către bunica. Era cuprinsă de poveste! Așa ceva nu mai auzise și era tare încântată.
Dan Șarpe