Toamna şi castelul acesta de frunze,
Prăbuşindu-se peste visele noastre.
Ce nobilă despărţire, iubito.
Aproape că mi se sinucid cuvintele pe buze.
Şi nici măcar nu-mi mai vine să dau vina pe astre Că dragostea noastră n-ar fi păzit-o.
Acum, ce mi-a mai rămas de făcut,
Decât să-mi cer scuze pentru imaginaţia mea prea bogată, Poate că însăşi lumea aşa a fost dată,
Să se întâmple sfârşitul, întotdeauna, înainte de început.
Dan T. Gurtesch