Până în 2006, am petrecut multe sărbători la bunici, în Darabani, inclusiv pe Sfântul Andrei, deci și Ajunul Sfântului Andrei.
Era o nebunie când ne adunam toți verisorii. Gică, Adrian, cei doi verișorii, ne strângeam în casa lui unchieșul Gheorghe, Bunul Dumnezeu să-L ierte, iar acolo ciocneam câte un păhărel de streșinică după care seara, în Ajunul Sfântului Andrei, plecam la casele unde erau domnișoare, să furăm, de fapt, să schimbăm porțile. Era un obicei ce trebuie păstrat și bineînțeles respectat. Ziua porțile reveneau la loc, unele dintre familii erau supărate, alte se distrau, dar de obicei veselia era în permanență.
Odată am nimerit la o casă unde tată-l fetei stătea de pândă. Ne-a lăsat în pace până am pus mâna pe poartă, iar după aceea a început gălăgia. Am încercat să-i explic domnului că trebuie să fie bucuros că-i luăm porțile, numai la casele unde erau fete frumoase, deștepte și nemăritate se întâmplă acest lucru, dar degeaba. Omul de supărare nu tăcea. Ridica tonul și ne certa, iar pentru a potoli scandalul a trebuit să sacrific o sticlă de vin de strășinică și două jumătăți de rachiu din sfeclă tras de două ori.
Treaba nu a rămas așa, după ce omul s-a îmbătat și l-am dus la somn, porțile tot au fost furate și schimbate cu altele.
După acest eveniment am rămas prieten cu tatăl fetei, cu toate că drumurile s-au cam despărțit.
Astăzi, în Ajunul Sfântului Andrei, nu știu dacă acest obicei mai este valabil.
După ce m-a însurat nu am mai trecut pe la verii mei să mai practicăm așa ceva (și ei între timp și-au întemeiat familii), dar de multe ori mă gândesc la acele vremuri frumoase.
Dan Șarpe