INIMĂ DE ROMÂN

    0
    788

    ( din serialul ,,Cuget, deci exist! – episodul 6)

    Cele ce urmează au iz de poveste, dar vă asigur că este o poveste adevărată, care se întâmplă în mai multe locuri din țărișoara noastră. Mie, mi–a fost dat să aflu despre cele relatate, tocmai la AMARA, stațiune binecunoscută, unde, după mai mulți ani de lipsă, m am învrednicit a ajunge, evident pentru a urma tratamentele specifice stațiunii, anume cele legate de reumatologie.

                Nu am să scriu despre stațiune ( pe care o cunosc din anii 1985), nici despre tratamente, ci despre o altă problemă a societății românești contemporane.

                Un copil este un dar al lui Dumnezeu făcut unei tinere familii, lucru care se întâmplă preponderent. Dar problema are două aspecte: câte familii își doresc și nu pot avea un copil! După cum, la polul opus, sunt copiii nedoriți, proveniți din relații întâmplătoare sau chiar din familii fără putere materială de ai crește și educa. În astfel de situații intervine statul. Acești copii ajung în centrele de îngrijire și ocrotire aparținând DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială Și Protecția Copilului, cu filiale în județe. De aici începe povestea adevărată care impresionează inima omului, fie el cât de rece la suflet. Zi frumoasă de august, cu mare arșiță în Amara–ținut secetos ialomițean, din celălalt capăt de țară, dacă ne raportăm la Suceava. Și apa de băut este o problemă, fântânile oferind localnicilor o apă nu prea ,,gustoasă”, săracă în componentele necesare organismului. Se preferă apa minerală îmbuteliată, comercializată de magazinele din orașul Amara, cu un centru atrăgător: clădirea Primăriei, blocuri cochete, magazine, două biserici, ș.a.După o astfel de apă și altele necesare, m-am dus în centrul Amarei, unde, întâmplător, am cunoscut un localnic – pensionar, aflat la  plimbarea zilnică. Spunându – mi că a fost șofer, mi – a trezit interesul pentru a afla mai multe lucruri din această parte de țară. Le–am aflat. Unul, însă, mi-a ,,zguduit” sufletul, al lui fiind de–a dreptul răvășit.Soția omului era încă activă. Și ce făcea? Era asistent maternal. Redau, din jurnalul meu, monologul șoferului din Amara, cu soție asistent maternal.,, După Revoluție,  au dispărut multe servicii, dar, din fericire, au apărut și altele noi, cum este acela de  asistent maternal. Cum soția rămăsese fără serviciul ei, am profitat de acest privilegiu, și eu dându–mi acordul. A urmat cursuri de pregătire, ne–a fost vizitată locuința de angajații serviciului local de asistență socială, care au apreciat că sunt condiții pentru a ne fi încredințați, spre creștere și educare, copii fără părinți. Desigur, în cei aproape 30 de ani, am avut vreo trei generații de copii, căci trebuie să vă spun, ocrotirea statului se revarsă asupra copilului din primele luni de viață până la vârsta de 18 ani, când copilul – tânăr în putere, este pus în ,,libertate”, direcția socială nemaivărsând fonduri, către familie pentru copilul ajuns la majorat”. Și, mai departe, cu patimă și oftat:,,  primești un copil orfan–de la câteva zile, luni,la 5–7 ani, crește în sânul familiei tale vreme de 18 ani, mănânci cu el la aceeași masă, iar la 18 ani, nemai- primind bani, îl pui pe liber, cum ar veni îl dai afară. Unde să se ducă? Ce simte inima lui, dar a ta, care i–ai fost mama și tată, l–ai dus de mânuță la grădiniță, apoi în primii ani de școală, ai fost la serbările în care el îți recita sau cânta versuri cu bucuria trăirii alături de tine ( că nu suntem noi părinții lui, pentru el fiind un lucru rău, de neânțeles, răspândit de unii care duc vorba, uitându–l repede ! ), iar după o lună–două ( în care timp încerci să–l obișnuiești cu gândul că va trebui să plece), de la împlinirea vârstei de 18 ani, ești nevoit să faci cumva să–l înstrăinezi. Este cumplit !” Tace, pentru câteva momente, timp în care îi studiez fizionomia, marcată de cele povestite. Continuă: ,,din fericire, noi nu am trăit asemenea tragedii. Pentru început am primit în familie un băiețel de vreo 5 anișori, robust și isteț. La școală a avut rezultate bune. A terminat liceul și tot cu concursul Direcției, și–a găsit un serviciu, la puțină vreme după împlinirea a 18 ani. A conștientizat că trebuie să ne despărțim, cum se despart de familiile lor și copiii cu părinți legitimi. A continuat să ne viziteze periodic, îi dădeam sfaturi utile, ca niște părinți adevărați. Apoi, ni s-a dat o fetiță de doar 1 an. Evident că nu a putut crede niciodată că nu noi îi suntem părinții care i–au dat viață.Am purtat–o la grădiniță, la școală în clasa I, și ne gândeam cu groază, după trecerea anilor, ce se va întâmpla. Fiind un fel de copil ,,minune”, a fost înfiată de o familie din Amara, care își dorea un copil, neputându–l avea ei înșiși. Deci o rezolvare fericită. Dar cunosc un caz de la București. Unei familii i s-au repartizat doi copii,  frați-băiețel și fetiță, de doar 6 săptămâni. Anii au trecut. Familia, care nu stătea prea bine din punct de vedere material, a înfiat doar băiatul. Împlinind 18 ani, fata ar fi urmat să părăsească familia. Cutremurător ! După multe intervenții, cereri și insistențe, Direcția a acceptat continuarea plăților, pentru ca fata să poată urma o facultate, rămânând în sânul familiei”.Vasile, șoferul de 61 de ani din Amara, s–a oprit din povestea lui adevărată. Eu m–am întors la Hotelul LEBĂDA, unde eram cazat, și am uitat povestea o vreme. Și, poate, nu aș fi scris niciodată cele de mai sus, dacă, eu însumi,nu aș fi trăit un caz asemănător. Gheorghiță, protagonistul cazului meu, nu și–a cunoscut niciodată părinții, fiind crescut la Căminul de Copii din Dorohoi ( orașul meu de baștină), mai apoi, până pe la 40 de ani, a trăit prin centrele sociale din România, ultimul fiind un centru de recuperare din județ. De ce recuperare? Fiindcă omul avea un soi de handicap mintal, declarat definitiv, de o comisie de specialitate ( am văzut certificatul).Mai în clar, poseda o inteligență normală ( poate chiar peste medie, având în vedere faptul că echipa artistică a centrului din care făcea parte, a obținut locul I pe țară, ca recompensă fiind trimisă la Bruxelles. Deci Gheorghiță a văzut Bruxelles – ul !), dar atâta timp cât era sub supraveghere. Lăsat în libertate ( externat din centru, în felul acesta l–am cunoscut, fiindu–mi un an de zile chiriaș), cu o pensie apreciabilă, dată de statul român, ajungând în anturaje din pătura cea mai de jos a societății, Gheorghiță a ajuns falimentar, practic, un boschetar, care se mai întreține din vinderea de fier vechi, peturi, cartoane la centrele Remat ( pensia pleacă la firmele de împrumuturi–făcute pentru alții, la rate pentru un televizor de 4.000 de lei, tot pentru altul, etc.)

                Ce bine era ( și normal) dacă pensia dată de statul român era folosită tot de statul român pentru traiul cetățeanului Gheorghiță, nu de către cetățeni certați cu legea.

    Închei optimist, cu speranța că cele mai multe destine ale copiilor orfani se vor rezolva ca în cazurile de mai sus, iar cazul omului Gheorghiță va ajunge la urechile celor îndrituiți cu protecția socială, recuperându–l de pe străzile Sucevei, chiar dacă voința lui este contrară ( se va ține în seamă, în temeiul actului precizat,că nu are discernământul faptelor sale).

                                                          Inginer, licențiat în drept,

    27.07.2021                                                                              Constantin Hlușneac

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.