”GÂND ( I )
Curge apa-n marea-albastră/ Fără încetare:
Caută noroc cazacul,/ Dar noroc nu are.
A plecat în lumea largă;/ Marea-albastră cântă,
Cântă căzăcescul suflet,/ Iar gândul cuvântă:
,,Încotro? Şi pentru cine/ Părăsit-ai, iată,
Şi pe tata şi pe mama,/ Şi pe juna fată?
În străini oamenii-s altfel – /Greu cu ei e traiul!
N-ai să ai cu cine-mparte/ Nici plânsul, nici graiul”
Stă cazacul în cea parte,/ Cântă-albastra mare,
De noroc gândea să deie, – / Dar a dat de jale.
Către casă trec cocorii/ În stoluri grăbite,
Pânge cel cazac, căci drumu-i/ De spini năpădit e.
1838, Sankt Petersburg
Încununarea întregii activităţi a lui Ion Cozmei, este titlul de DOCTOR ÎN FILOLOGIE al UNIVERSITĂŢII din BUCUREŞTI, 2006, cu teza TARAS ŞEVCENKO-POETUL NAŢIONAL al UCRAINEI şi RECEPTAREA LUI ÎN ROMÂNIA. Dintre pesonalităţile din Bucovina care şi-au pus amprenta asupra lucrării de doctorat, amintim pe profesorul doctor MIHAIL IORDACHE, membru specialist în comisia de doctorat.
Lucrarea de doctorat este prefaţată de profesorul MIHAIL IORDACHE sub titlul O CITIRE A LUI ŞEVCENKO ÎN CHEIE SIMBOLICĂ.
Teza este structurată pe 5 capitole, după cum urmează:
-cap.I-O SINTAGMĂ VIABILĂ:POET NAŢIONAL
-cap. II-TARAS ŞEVCENKO-REPREZENTANT DE FRUNTE AL ROMANTISMULUI UCRAINEAN ŞI SLAV cu 3 subcapitole
-cap. III-TARAS ŞEVCENKO-UN DESTIN ROMANTIC
-cap.IV-ŞEVCENKO ŞI CONTEMPORANII SĂI, cu 3 subcapitole
-cap.V-RECEPTAREA CREAŢIEI POETICE ŞEVCENKIENE ÎN ROMÂNIA, cu 3 subcapitole.
În ANEXĂ, cartea prezintă o selecţie din traducerile lui ION COZMEI, şi anume poemele: VRĂJITA, KATERINA, ERETICUL şi MARIA.
Oferim cititorului o sinteză a lucrării de doctorat, ,,bine documentată, scrisă cu pasiune, necesară în contextul căutării identităţii de către vecinii noştri de la Răsărit.”
Cap.I – O SINTAGMĂ VIABILĂ:POET NAŢIONAL
ION COZMEI îşi propune să aducă în actualitate o sintagmă care, odată cu poezia postmodernistă, părea că îşi pierduse din valabilitate. În sprijinul sintagmei care nu-i nici nouă, nici perimată, foloseşte un arsenal de argumente, în fapt dovedind o cunoaştere remarcabilă a fenomenului literar din secolul al XIX-lea, din ţările vestice şi de răsărit ale Europei, îndeosebi:Rusia, Ucraina, Polonia.
Pornind de la noţiunea de naţiune, care este o ,,comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică”, în care identificăm ca element component de bază, limba, poetul distinge 3 spiritualităţi creştine faţă de aceasta:
-ţările vestice (Italia, Elveţia, Spania, Franţa etc.), ţări creştin-catolice, în care ,,graiul local prezintă diferenţe dialectale cu totul izbitoare de la o regiune la alta…un adevărat amalgam de dialecte” .
-ţările răsăritene cu popoarele lor creştin-ortodoxe (rus, ucrainean, sârb, grec), la care se adaugă şi popoarele slave, polonez, ceh şi slovac, care ,,prezintă acest fenomen, al unei relative unităţi lingvistice… limba română având multe analogii cu acestea… dar a cărei unitate este indiscutabilă” .
– ţările creştin-protestante, regiunile germanice, sau de infiltraţie germanică, unde ,,protestantismul, cultivând puterea de iniţiativă liberă şi individuală, nonconformismul, a favorizat nespus diferenţierea dialectală”.
,,Viziunea diferită asupra limbii a celor trei spiritualităţi creştine s-a răsfrânt diferit şi asupra limbii literare”este de părere Ion Cozmei, care mai întrevede şi următoarele deosebiri esenţiale:
-,,În timp ce catolicismul a canalizat energiile sugrumând jocul liber al imaginaţiei populare şi îngăduind, fără protest, doar producţia legendei cu subiect miraculos, în timp ce evanghelismul, la rândul său, cu ştiutele sale înclinaţii raţionaliste şi de exaltare a practicităţii, a avut darul de a steriliza în mare parte puterea creatoare populară, ortodoxismul răsăritean a cultivat în literatură vigoarea baladei populare, frăgezimea cântecului, profunzimea proverbului, bogăţia şi fineţea artei populare. Catolicismul şi protestantismul au fost prielnice dezvoltării cetăţii şi oraşului, ortodoxia a avantajat mai ales dezvoltarea satului. Satul a rămas aici ,,permanent creator, chiar şi atunci când peste el s-au aşternut influenţe străine.”
-,,Astăzi, în ţările din vestul european (Franţa, Germania, Anglia, Italia etc.) şi în cele din vestul îndepărtat (SUA, Canada etc.) structura statală se bazează pe cetăţenie, pe când în ţările est-europene statul are la bază naţionalitatea.”
În temeiul considerentelor din amonte, poetul conchide:
-,,Catolicismul şi protestantismul s-au ferit să lege statalitatea de destinul unui scriitor, neacceptând sintagme de tipul,,scriitor naţional” sau ,,poet naţional”, în timp ce: ,,ortodoxismul a acordat termenului naţional o dimensiune sporită, poetul naţional întruchipând sinteza cea mai înaltă a scriitorului de geniu, creator de limbă şi conştiinţă naţională, vizionar al neamului…descinzând din trupul neamului care constituie o naţiune majoritară, autoritară peste spiritualitatea minorităţilor.” Ba mai mult ,,Poetului naţional îi este destinat actul sacrificiului, asemenea lui Iisus Hristos, care, sacrificat cu o violenţă pe care nici o fiinţă umană n-ar fi putut-o suporta, a adus iubirea între toţi oamenii, fiind deasupra tuturor victimelor ispăşitoare din istoria umanităţii.”
După asemenea argumente care, teoretic, sunt mai mult decât suficiente pentru a proba veridicitatea sintagmei ,,poet naţional”, pentru a ,,rămâne în continuare valabilă, dincolo de controversele inerente ale postmodernismului.”, Ion Cozmei trece la exemple practice de utilizare a sintagmei, învederând şi mai mult valabilitatea actuală a ei. Cunoştinţele de istorie se îmbină armonios cu cele de literatură din spaţiul european şi cu cele de critică literară, în sprijinul temei propuse
Începe cu MIHAI EMINESCU: ,,Mitul EMINESCU, este o creaţie veche, de peste 120 de ani, care s-a ivit odată cu îmbolnăvirea poetului în 1883 şi a intrat în expansiune după apariţia ediţiei PRINCEPS a Poeziilor eminesciene, ediţie datorată lui Titu Maiorescu.” Aduce în pagină părerile critice ale lui Maiorescu:,,…literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Dintre cei care, după Maiorescu, l-au comentat pe Eminescu ,,sub cupola conştiinţei singularităţii poetului de geniu,” sunt amintiţi: N.Iorga, L.Blaga, T.Arghezi, G.Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichita Stănescu ş.a…ca şi sociologul Ilie Bădescu, care în cartea sa Timp şi Cultură, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, 287p. ,,l-a numit pe Eminescu eroul eponim al culturii româneşti…”, după care conchide:,,Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional.” Theodor Codreanu, un eminescolog obiectiv şi pertinent, apreciază:,,Iată, însă, că la români e ca la nimenea, deoarece există ELITE care s-au săturat de Eminescu”, fiind stupefiat în faţa ,,detronării mitului Eminescu” de un săptămânal bucureştean cu pretenţii ultra-novatoare în frageda democraţie românească, ,,DILEMA”, condus atunci de ANDREI PLEŞU, al cărui număr din 27 februarie- 5 martie 1998, a scandalizat întreaga conştiinţă românească de la sfârşit de mileniu şi care continuă şi astăzi să tulbure viziunea obiectivă şi normală a criticilor contemporani.”
Întâlnim apoi aprecierile următorilor scriitori:
-Lucian Blaga, în 1941: ,,El este marele copac din care ne tragem toţi…Se ştie că toţi poeţii români au un ideal şi o măsură: Eminescu.”
-Tudor Arghezi, în 1943:,,Să se vorbească despre Eminescu mai des şi cât mai des e o datorie.”
-eminescologul contemporan, George Gană, în anul 2002: ,,Poezia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor se află, exceptându-l pe neoclasicul Coşbuc, sub semnul romantismului. Şi cum romantism însemna mai ales Eminescu, mai toţi poeţii, în afară de Macedonski…iau de model poezia eminesciană…”
,,În aceste condiţii, nu mai este deloc o ,,ruşine” să vedem în Eminescu poetul naţional, chiar prin faptul că, în puţinul interval creator care i-a fost hărăzit, el n-avea cum să-şi ducă la capăt diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice, care nici azi n-au fost realizate, încât ROMÂNIA continuă să vegeteze la periferia civilizaţiilor europene, cu unul din cele mai modeste standarde de viaţă.”
După asemenea consideraţii, Ion Cozmei, arată:,,Din fericire, după scandalul iscat de revista DILEMA, evoluţiile ulterioare de pe scena noastră literară au confirmat punctul de vedere al normalităţii în privinţa eminescologiei. Eminescu a continuat să facă obiectul unor noi şi pertinente exegeze critice”, dintre care, aici, amintim pe cei din spaţiul literar bucovinean: Ion Filipciuc–Înspre alt Eminescu, Timişoara, Editura Augusta, 1999 şi pe Theodor Codreanu – Mitul Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 2004.
În încheiere apreciază că”: ,,cel mai mare poet al românilor este un romantic, aşa cum romantismului aparţin şi Mickiewicz la poloni şi Şevcenko la ucraineni”.”
Grafica: Konstantin Ungureanu Box
