*NOAPTEA LUI TARAS, ne oferă o altă pagină glorioasă din istoria căzăcimii ucrainene, care ne este relatată în cântecul unui rapsod popular, acompaniindu-se de bandură. Personajul, Taras Feodorovici, poreclit în popor şi Zdruncinătorul, în fruntea maselor de cazaci şi ţărani ucraineni, reuşeşte să nimicească, în primăvara anului 1830, puternica armată a hatmanului polonez Koniecpolski, victorie care a zdruncinat puternic forţa regatului polon.
*HAIDAMACII, cel mai complex şi mai întins poem istoric a lui Şevcenko, apare în anul 1841, dar pentru el poetul a strâns date istorice cu mult mai înainte. Poemul, o adevărată epopee, zugrăveşte mişcările ţărăneşti din Ucraina anului 1768 împotriva şleahtei poloneze, mişcări cunoscute în istorie sub numele de KOLIIVŞCINA. După tipicul byronian, poemul are o structură complexă, alcătuită din 10 cânturi cu titluri de sine stătătoare (Vagabondul, Confederaţii, Epitropul, Sărbătoare la Cihirin, Al treilea cântat de cocoşi, Banchetul însângerat, Hulpavşcina, Ospăţul din Lyseanka, Lebedin, Honta la Uman), încadrate de un prolog liric, o introducţie cu caracter istoric şi de un Epilog cu caracter didactic, toate adresate posibililor cititori, cu scopul de a le reaminti, pe de o parte, ,,cum cazacii-n hoinăreală/ treceau peste praguri, /cum pe mare petrecut-au,/la Scutari-la soare,/ Cum în Lehia şi-aprins-au/pipa din jar mare,/ cum întorşi în Ucraina,/mare-ospăţ iscară”, iar pe de alta, deplângând soarta celor doi hatmani, conducători ai răscoalei. Caracterul eminamente romantic al marelui poem ni-l dă personajul-simbol al masei răsculaţilor, Iarema(Halaida), un fel de alter ego al poetului însuşi, care participă cu vitejie la luptele conduse de cei doi hatmani. În acelaşi timp trăieşte un puternic sentiment de dragoste pentru frumoasa Oxana, fata epitropului din Vilşana. Rămâne supravieţuitor al răscoalei, dar, dezamăgit de soarta celor doi hatmani-prieteni, se pierde prin stepele Ucrainei: ,,Şi scrutând, sărmanul stepa,/Plânge-amar şi geme./Pleacă-apoi, privind în urmă, /Sfâşiat de milă,/Şi rămâne-n largul stepei/ O neagră movilă”.
-DUMA, specie literară a genului epic, în continuarea tradiţiei din şcolile romantice ucrainene, este cultivată de Şevcenko în opera sa. Denumind ,,cântecul popular istoric ucrainean”, termenul de dumă este întâlnit şi în poezia polonă a romanticilor deceniului trei al secolului al XIX-lea, dar el apare în spaţiul literar polonez încă din veacul al XVII-lea. Tot de la polonezi duma a fost preluată de poeţii romantici ruşi (Râleev, Polevoi, Marlinski), care ,,colorează”literatura rusă originală cu specific ucrainean..
În opera poetică a lui Şevcenko, prezenţa dumelor îmbogăţeşte filonul popular ucrainean, faţă de care autorul Cobzarului a avut un adevărat cult. În amonte am văzut că este prezent cântecul popular istoric ucrainean, în primul rând, în poemele sale cu tematică istorică citate. Printre ele există însă un poem deosebit CAPTIVUL, care în prima variantă purta titlul ORBUL, în cuprinsul căruia o secvenţă cuprinzătoare poartă chiar subtitlul DUMĂ. Este un fragment emoţionant din lupta cazacilor zaporojeni împotriva turcilor, în care personajul principal, captivul, îşi cântă tragica sa soartă.
-altă temă în poezia lui Şevcenko este VISUL.
Scriitorii romantici, nesatisfăcuţi de realitatea obiectivă, încearcă să o depăşească, să evadeze din ea. Evadarea în trecut sau viitor, în permanentă căutare de ideal, este complinită de evadarea în vis. Revelaţia visului este abordată şi în romantismul german şi în cel francez, dar plonjarea în vis a lui Şevcenko nu are nimic comun cu gândirea franceză expusă de A.Beguin, cu delimitările propuse de acesta privind psihologia şi metafizica visului sau relevarea unui mit al inconştientului. Şevcenko evadează în oniric, numai pentru a conferi visului o dimensiune socială, cu rezonanţe profunde în istoria Ucrainei.
Trei dintre poemele lui Şevcenko poartă titlul VISUL, dar nici unul dintre ele nu se constituie într-o cutie de rezonanţă a unei estetici a visului, având ca ideal atingerea absolutului şi unitatea fiinţei. Visurile lui Şevcenko sunt rezultatul unui somn dezbrăcat de metafizic, bântuit mai curând de grijile cotidianului, raportate la o existenţă pauperă a poporului ucrainean, căruia i-a rămas doar să viseze libertatea.
*Primul dintre poeme care poartă titlul VISUL, relatează visul unei tinere mame care secera pe moşia boierească şi, ostenită, adoarme lângă micuţul Ivan, dar ceea ce visează este doar o irealizabilă dorinţă, anume că feciorul ei e mândru şi bogat…
*Al doilea poem, VISUL, este chiar visul poetului care, ,,păşind ca-n ceaţă” vede ,,o privelişte minunată”, cu bisericuţa de altădată de dincolo de Nipru, aşteptându-l pe cazacul zaporojean. Dar ,,zaporojeanul nu se mai arată”, iar ,,slava căzăcească”a pierit de mult.
*Al treilea text care poartă titlul VISUL, este un poem de mare întindere, pe care poetul îl subintitulează COMEDIE, constituindu-se într-o satiră politică fulminantă, primul text de o asemenea factură în literatura ucraineană modernă. Subtitlul COMEDIE dovedeşte că Şevcenko şi-a redactat impresiile sale de călătorie sub influenţa Divinei Comedii a lui Dante Aligheri, adăugând infernului scriitorului italian noi secvenţe de crâncenă mizerie materială pe imensul tărâm al ţarilor. Poemul are un moto luat din Biblie:,,Lumea nu poate fi pătrunsă de spiritul adevărului decât atunci când îl vede şi îl cunoaşte” (Ioan, cap.14, versetul 17), şi este o satiră vehementă la adresa ţarului Nicolae I, precum şi a familiei imperiale şi a mulţimii demnitarilor. În aceeaşi sferă, de demascare a autocraţiei ţariste, trebuie plasat şi poemul CAUCAZUL, scris în 1845, în care mitul lui Prometeu cel nesupus, furnizează poetului motivul exaltării voinţei de libertate a poporului ucrainean, în speţă a muntenilor din Caucaz. Pe fundalul măreţ al semeţiei munţilor Caucaz este proiectată jalea popoarelor oprimate de ţarism:,,După munţi stau munţii, nourul îi strânge,/
Semănaţi cu jale şi stropiţi cu sânge”.
– poemul alegoric – semnificativ este poemul MARELE BECI, care redă destinul nefericit al poporului ucrainean. El tinde spre ,,misterele” romanticilor polonezi, vădind similitudini elocvente cu Dziady a lui A.Mickiewicz. Etapele înrobirii naţionale şi sociale se derulează într-un ,,montaj” care uzează simbolismul numeric al cifrei 3:,,trei suflete”, ,,trei ciori”, ,,trei cobzari”, având corespondenţe în realităţile dureroase ale Ucrainei. Cei trei cobzari (cântăreţi cu lira), urmează să asiste la dezgroparea ,,marelui beci” al lui Bogdan, în speranţa descoperirii de către autorităţile ţariste a unor averi fabuloase. Demersul oficialităţilor are, însă, un final dezastruos: ,,În beci se zăreau schelete/ Rânjind, căci de-afară/ Au pătruns câteva raze./Averea lui Bogdan-iată !/ Un hârb, putredă covată/ Cranii-ncătuşate !”. Concluzia poetului este una sarcastic-ironică:
,,Doar un mic beci la Subotiv/ Muscalii-l surpară !/
Dar oricum beciul cel mare/ Încă nu-l aflară !”.
-poezia cu mesaj mesianic, este un alt gen liric care ocupă în creaţia lui Şevcenko un loc aparte, deşi critica rusă şi ucraineană , de sorginte sovietică, a încercat şi, în parte a reuşit, să acrediteze ideea unui Şevcenko – ateu convins. Judecând obiectiv, este greu de crezut că o persoană care nu se desparte de Biblie nici în momentele cele mai critice ale existenţei sale, care îşi precede marile creaţii poetice cu texte din vestiţii proroci biblici, care rescrie poetic o parte din Psalmii lui David, în fine, care concepe marile poeme filozofico-creştine Neofiţii şi Maria, poate fi asimilată ateismului, numai de dragul ,,realismului critic” şi al ,, democraţiei revoluţionare”.
*Poemul MARIA apare în 1859, dar gândul poetului de abordare a mitului biblic în planul investigării unui destin omenesc (cel al femeii-mamă), se născuse cu mult mai înainte, cum apare limpede conturat în două scrisori din 1850 adresate Varvarei Repnina: ,,Citesc cu înfrigurare Noul Testament. În urma acestei lecturi s-a născut în mine gândul de a descrie sufletul de mamă urmând viaţa Preacuratei Fecioare, mama Mântuitorului”. Scriind ulterior poemul Maria, Şevcenko ,, se îndepărtează complet de versiunea evanghelică, Iisus Hristos al său nu este fiul lui Dumnezeu, ci fiul propovăduitorului anonim, care a fost oaspete în casa lui Iosif”, cum bine observă Magdalena Laszlo-Kuţiuk, Şevcenko încearcă a explica adevărul biblic cu puterea minţii omeneşti şi cade în erori greu de suportat pentru un bun creştin. Drept urmare şi-a atras acuzaţia de blasfemie, întrucât viziunea lui nega originea divină a lui Hristos. În anul 1910, ARSENIE – arhiepiscopul Harkovului, a propus Sfântului Sinod să fie scos din uz şi interzis Cobzarul, cât timp această carte cuprinde numai idei antireligioase îndreptate spre subminarea sentimentelor religioase în rândul maselor populare, fiind dat ca exemplu poemul MARIA. Tot Magdalena Laszlo-Kuţiuk, aduce lămuririle necesare, faţă de această poziţie tranşantă a înaltei feţe bisericeşti; ,,Ca şi cum ar vorbi cu un om viu, el purta în creaţiile sale discuţii nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu Christ, pe care îl considera fratele său, şi cu apostolii săi, a căror învăţătură adevărată era, după părerea sa, deformată de biserică”.
–poemul cântăreţului din popor – cobzarul, figură specifică romantismului slav, ocupă un loc important în întreaga creaţie şevcenkiană. Figura cântăreţilor populari a atras pe mulţi poeţi contemporani lui Şevcenko, atât din literatura ucraineană cât şi din literaturile poloneză şi rusă. Amintim aici pe M.Markevici cu poemul Banduristul, pe E.Hrebinka cu poezia Bardul ucrainean, pe A.Metlinski cu poemul Bogdan şi poeziile Bandura şi Cântăreţii singuratici. În literatura polonă – B.Zaleski şi S.Hoszynski, iar T.Padura nu numai că a scris poezia Cântăreţul din liră, dar el însuşi a colindat prin Ucraina cu cobza. De asemenea A.Mickiewiczi în partea a 3-a a poemului MOŞII a reânviat sufletul cântăreţului popular, astfel încât Ivan Franko a semnalat că această scriere ,,a avut o anume influenţă la formarea ideii de bază a poeziei Perebendea lui Şevcenko”.
Text: Constantin Hlusneac
Grafica: Konstantin Ungureanu Box
