Poezia Perebendea a fost scrisă de către Şevcenko la Sankt Petersburg în anul 1839, deci aparţine etapei timpurii a creaţiei poetului. Din substantivul comun-perebendea, care în dicţionar este explicat astfel:1.persoană glumeaţă, veselă; 2.persoană capricioasă, năzuroasă, Şevcenko face personajul principal al creaţiei sale Perebendea, ca nume propriu. Portretul fizic al personajului este obişnuit dar spiritual, Perebendea are ceva din fiinţa creatorului său. Astfel, deşi bătrân, îl numeşte ,,orfanul” – lucru straniu, aceasta fiind, probabil, o dovadă a autoidentificării – tânărul Şevcenko se simţea singur în capitala imperiului ţarist, precum Perebendea este străin între oameni – ,,n-are un sălaş în lume” zice poetul.
-o altă tematică a creaţiei şevcenkiene-mitul personal al lui Şevcenko privind naşterea patriei sale natale, mit care descinde, în primul rând, din statutul social al poetului. Spre deosebire de romanticii vest-europeni, care descindeau din medii culte şi aveau pretenţia unor stiluri elevate, Şevcenko ,,a sorbit” din fragedă copilărie Sfânta Scriptură şi creaţia populară. Încă de atunci l-a interesat, în mod deosebit, istoria Ucrainei, fiind de multe ori nelămurit de ce ,,poporul căzăcesc” şi-a pierdut libertatea de altădată. Tot Magdalena Laszlo-Kuţiuk este cea care încearcă să depisteze ,,mitul Ucrainei” la Şevcenko, pe care-l regăseşte în tripticul poetic Ivan Pidkova, Către Osnovianenko, Lui N.Markevici. Opera anonimă Istoria Ruşilor a fost multă vreme pentru Şevcenko ,,autoritatea de netăgăduit”pentru întrebările privind istoria Ucrainei, pe care a cunoscut-o prin intermediul istoricului M.Markevici, venit la Petersburg în iarna anului 1839.
Balada Ivan Pidkova, este o scriere istorică timpurie a a lui Şevcenko, în care este zugrăvit începutul expediţiei pe mare a cazacilor împotriva turcilor şi se referă concret la momentul când hatmanul porunceşte cazacilor să se îndrepte nu spre Sinop, ci ,,la Ţarigrad, sultanul/să ne aibă oaspeţi !”.
Aceeaşi idée a invocaţiei unui trecut glorios o regăsim şi în poezia Către Osnovianenko, prin care bardul ucrainean glăsuieşte tot în spirit romantic, întrevăzând că slava de altădată va renaşte cândva. Opinia fundamentală a autorului este aceea că Ucraina de altădată era nu numai puternică şi plină de slavă, dar şi fericită, în care traiul era bun, idei reluate şi în a 3-a poezie – Lui N.Markevici.
Concluzionând :dacă în secolul al XVIII-lea erau încă la concurenţă doi termeni-Ucraina şi Malorusia, care se refereau la partea de răsărit şi de centru a Ucrainei, iar pentru Galiţia circula denumirea tradiţională ,,Rusia Roşie”, anonima Istorie a Ruşilor i-a redat lui Şevcenko numele patriei, iar geniul lui a ridicat acest cuvânt la o înălţime poetică nebănuită, dezvoltându-se aşa numitul ,,mit al Ucrainei”, ale cărui începuturi se regăsesc în 3 poezii romantice ale lui Şevcenko, scrise între anii 1839-1840: Ivan Pidkova, Către Osnovianenko, Lui N.Markevici. Aşadar, conchide Ion Cozmei, încadrarea poetului naţional al Ucrainei în rândul marilor romantici ai lumii, alturi de Eminescu, Puşkin, Mickiewicz, Petofi, este pe deplin justificată, concepţia lansată de Belinski fiind, evident, caducă.
CAP.IV ŞEVCENKO ŞI CONTEMPORANII SĂI
Capitolul este structurat pe 3 subcapitole:
IV.1.Dimineaţa artistică şi poetică a lui Şevcenko
IV.2.Anul 1840 – o dată epocală în evoluţia scrisului ucrainean
IV.3. Şevcenko – întemeietorul noii literature ucrainene
IV.1.DIMINEAŢA ARTISTICĂ ŞI POETICĂ
A LUI ŞEVCENKO
La conturarea destinului romantic al lui Şevcenko a contribuit, în bună măsură, şi biografia sa dramatică, marcată încă din fragedă pruncie de pierderea părinţilor. Până să ajungă în 1828, argat la baronul P.Engelhardt, copilul şi adolescentul Şevcenko a îndurat condiţii de trai mizere la primii săi dascăli întru ale învăţăturii şi picturii.
Cu baronul Engelhardt va călători, începând cu anul 1829, alături de ceilalţi argaţi care-l însoţeau, la Kiev, apoi la Vilnius, lăsând în urmă satul natal şi pe frumoasa Oxana, pentru care îi inmuguriseră primii fiori de dragoste. La Vilnius a continuat să picteze pe ascuns, până ce baronul, uimit de talentul iobagului său, îi dădu voie să picteze, ba chiar să ia lecţii de pictură cu Jan Rustemas, profesor pe atunci la Universitatea din acel oraş. Marea răscoală a polonezilor din 1830 se resimte şi în Vilnius şi baronul Engelhardt este silit să se mute la Petersburg, luând cu sine şi argaţii. Sunt reliefate , în continuare, următoarele momente care au marcat ,,dimineaţa artistică şi poetică” a lui Şevcenko:
-în anul 1832, Engelhardt îl angajează cu ,,contract” pe iobagul său la maestrul breslei zugravilor petersburghezi-V.Şireaev. Aici în timpul liber elevii , obişnuiau să citească din creaţia lui Puşkin. Şevcenko li se alătură, luând astfel contact cu creaţia marelui poet rus. Frecventând celebra Grădină de Vară, unde în timpul nopţilor albe schiţa statuile sau scria versuri, îl va cunoaşte pe pictorul I.Şoşenko, care-i devine prieten şi prin care îl cunoaşte pe un alt cunoscut pictor al vremii, Veneţianov, care i-a apreciat primele schiţe încă de la încrput şi a încercat să-i îmbunătăţească traiul în atelierul lui Şireaev. Tot prin intermediul lui Şoşenko îl cunoaşte pe poetul E.Hrebinka, a cărui bibliotecă îi va procura lecturi sistematice din literatura ucraineană.
-în anii 1836-1837, Şecenko duce o intensă activitate artistică, pictând şi desenând enorm, abordând o tematică variată. Prin intermediul lui Şireaev ia parte la decorarea Teatrului Mare realizând compoziţiile Alexandru Macedon. Îşi exprimă încrederea faţă de medical său Filip şi Moartea lui Bogdan Hmelniţki. La recomandarea lui Şoşenko, frecventează cursurile Societăţii pentru încurajarea pictorilor şi începe să viziteze Ermitajul.
-anul 1837 este un an fast pentru iobagul Şevcenko:îl cunoaşte pe celebrul pictor K.Briullov, în atelierul căruia erau nelipsiţi: pictorul A.Veneţianov, V.Grigorovici – secretarul Academiei de Arte Frumoase, contele M.Vieligorski şi poetul V.Jukovski. Datorită demersurilor acestora , plecate din admiraţie pentru talentul tânărului iobag, Şevcenko a fost răscumpărat din iobăgie.
Imediat după răscumpărare, Şevcenko a început să frecventeze sistematic cursurile Academiei de Arte Frumoase, devenind totodată bursierul Societăţii pentru sprijinirea pictorilor. Cunoaşte în această perioadă o mulţime de personae importante din domeniile picturii şi literaturii: K.Briullov-care îi era profesor la Academie, poeţii E.Hrebinka, N.Markevici, criticul progresist V.Belinski, compozitorii M.Glinka şi A.Darhomizhski, muzicienii A.Serve-belgian şi A.Dreisok-ceh, sculptorii I.Vitali şi N.Ramazanov şi mulţi alţii. Tainele măiestriei în pictură le-a descoperit prin Briullov şi Veneţianov, fiind captivat de tabloul lui Briullov – Ultima zi a oraşului Pompei, în care dincolo de evenimentul tragic al antichităţii puteau fi intuite marile cutremure din perioada ţarului Nicolae I. De altfel, Briullov l-a învăţat să înţeleagă frumuseţea vie a picturilor din antichitate şi epoca Renaşterii. Lucrând în genul maestrului său pictează Gladiatorul murind, dar îl încântă subiectele din viaţă. Aşa că, nu din întâmplare, cele mai bune opere ale lui din această perioadă, opere premiate cu medalii sunt ŢIGANCA şi, cea dintâi lucrare în ulei, Un mic orfan stă sub un gard, împărţindu-şi cu un câine hrana cerşită. În atelierul lui Şireaev a cunoscut influenţa picturii academice, munca sa materializându-se în desene, precum: Moartea Lucreţiei-tuş, 1835, Moartea lui Oleg, Cneazul din Drevleansk-tuş, 1836, Alexandru Macedon îşi exprimă încrederea faţă de medicul său Filip-acuarelă, tuş, 1836, Moartea lui Bogdan Hmelniţki-tuş, 1836-1837, Moartea lui Socrate-tuş, 1837.
Originalitate deosebită a dovedit Şevcenko în zugrăvirea în acuarelă a tablourilor din natură sau a portretelor, cel mai reuşit portret fiind cel făcut lui E.Hrebinka.
În primii ani ai studiilor de la Academia de Arte Frumoase, Şevcenko îşi îmbunătăţeşte măiestria artistică, stăpânind tehnica desenului în creion, în ulei şi în acuarelă. Desenează, cu măiestrie în acuarelă copii după tablourile lui Briullov: Capul mamei, Revedere întreruptă, Somnul bunicii cu nepoţii, dar creează şi desene originale, precum: Banchet căzăcesc, Autoportret, Ţigancă vrăjitoare, Katerina.
Pentru măiestrie artistică a fost distins de către Consiliul Academiei, în 1840, cu medalia de argint, clasa a II-a.
Avându-se în vedere polivalenţa activităţii sale spirituale, s-a încetăţenit a se afirma că Şevcenko este, în primul rând, poet. Cronologic vorbind, am putea spune acum că Şevcenko a fost, în primul rând, pictor. Un pictor profesionist, cu atestat, apreciat de contemporani. Revenind la dimensiunile axiologice obiective, nu pictorul Şevcenko a intrat în conştiinţa maselor şi a posterităţii, ci, în primul rând, poetul Şevcenko, devenit, peste vreme, proorocul spiritualităţii ucrainene.
Părerea lui ION COZMEI este următoarea: în străfundurile conştiinţei lui Şevcenko două izvoare au pulsat diferit în activitatea sa literar-artistică. Pictorul ŞEVCENKO
s-a manifestat în trepte ascendente, încă din copilărie, având de fiecare dată în dreapta sa un meşter sau un maestru. Pentru pictură Şevcenko avea într-adevăr vocaţie, pe care a rotunjit-o benefic prin muncă. Ascensiunea lui artistică, relativ prevăzătoare, atinge culmile profesionalismului prin studiile la Academia de Arte Frumoase de la Sankt Petersburg, certificate apoi de atestatul de pictor – 1845, profesor de desen la Universitatea din Kiev – 1847 şi academician în 1860.
Grafica: Konstantin Ungureanu-Box
Text: Constantin Hlușneac