ȘLAGĂRE DE NEUITAT
(episodul al I I I – lea)
În incursiunea noastră, suntem nevoiți a oferi cititorului câteva date care țin de istoria muzicii ușoare românești. Astfel, se poate spune, că ceea ce numim azi muzică ușoară românească, începe cu ANTON PANN, râmas în istoria muzicii mai ales ca un compozitor, interpret și mare deschizător de drumuri în domeniul muzicii psaltice bisericești. Inimă generoasă, nobil și vesel, având o voce limpede și plăcută, cântând axioane și irmoase în strănile unor biserici din București, a devenit unul din reformatorii muzicii religioase românești, întâi cântăreț bisericesc, mai apoi profesor de psaltichie timp de trei decenii.
În paralel însă, tânărul A.P. s-a apucat să cerceteze și să adune cântecele vechi din trecutul poporului român (el trecând Dunărea de prin părțile Bulgariei), care răbufneau, seară de seară, până la ziuă, prin mahalalele Bucureștiului. La acestea făcea adăogiri, modificări și chiar le punea pe melodii proprii, din dorința mărturisită, de a le face nemuritoare. Fără a avea o școală anume, decât cea de cântăreț bisericesc, acest spirit mereu efervescent, adună cântecele de lume, le mai și prelucrează, atât la vers cât și la melodie, și în 1850 scoate o colecție de melodii intitulată SPITALUL AMORULUI sau CÂNTĂTORUL DORULUI, fiind primul care a făcut diferențierea dintre cântecul popular și cel urban, premiza viitoarei așa-zisei muzici ușoare.
Democratizarea formelor de viață după revoluția din 1848, contribuie mult la dezvoltarea ideilor lui A.P. prin înființarea de orchestre, formații instrumentale și cântăreți de local. Printre aceștia de o mare faimă, ajuns chiar un idol al populației, a fost Nicolae Alexandrescu, ca solist, care cânta și la curtea domnească a lui Grigore Ghica Voievod, iar ca lăutar Costache Dinicu. Muzica cântata de aceștia, era noul gen de muzică intuit de Anton Pann, pe gustul tineretului, conturându-se romanța românească, ca prim gen al muzicii ușoare românești. Drumul ei a fost de durată de la Anton Pann la Eduard Caudella, Gheorghe și Ionel Brătianu, în secolul 19, mai apoi la Ionel Fernic, Vespasian Vasilescu, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Elly Roman, Nicolar Kirculescu, Henry Mălineanu, Florentin Delmar, Aurel Giroveanu, ș.a., în secolul 20. Romanțele aveau, unele, o viață scurtă, compozitorii zămislind noi și noi romanțe, care –și păstrau trăsăturile definitorii: formă simplă, melodioasă a versului, cu puternic caracter emoțional, chiar până la lacrimi. Între compozitori, cel care a adus romanței un suflu nou și o ținută artistică mai elevată este GUILELM ȘORBAN, ardelean la origine, mare iubitor de frumos în muzică, un bun patriot. A compus romanțe de înaltă ținută artistică, emblematică fiind MAI AM UN SINGUR DOR, pe versurile lui Mihai Eminescu. A compus multă muzică vocală și instrumentală, prelucrând în piesele sale cântece și jocuri populare din Transilvania, pe care însuși le interpreta ca pianist iscusit în țară dar și în Ungaria, Austria. A compus și piese corale, preluate de corurile din toate provinciile românești ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!” , devenind un imn al tineretului, precum și multe alte piese pe versurile poetului național: DE-AȘ AVEA, PESTE VÂRFURI TRECE LUNA, O, RĂMÂI, PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,ș.a. Creația eminesciană rămâne izvor de inspirație și pentru alți talentați compozitori: Gheorghe Brătianu – DE-ACUM NU TE-OI MAI VEDEA, Eugeniu Ceaicovschi – S-A DUS AMORUL, Carol Decker – DE CE NU-MI VII?
Prin toți acești compozitori, cu precădere prin Guillem Șorban, romanța se confundă cu liedul german, formă care a pătruns definitiv în domeniul genului și, totodată, în patrimoniul muzicii ușoare românești.
Pe firul tradiției înaintașilor, în sensul punerii pe note a versurilor eminesciene, se remarcă ca un promotor modernist al muzicii ușoare românești, LAURENȚIU PROFETA, care în piesa sa REPLICI, folosește fragmente eminesciene sudate muzical într-un întreg plin de farmec.
Pentru ca muzica ușoară să se poată ivi și impune și la noi, era nevoie ca ea să fie vehiculată de muzicanți cu priză în păturile cele mai variate ale publicului. Sarcina aceasta le-a revenit lăutarilor constituiți în formații de mai mulți muzicanți talentați, numite tarafuri. Începuturile au multe nume de lăutari vestiți care au dus faima țării peste hotarele ei .Îi amintim doar pe: SAVA PĂDURARU, care, în 1891 concerta și la Londra, GEORGE OCHI – albi, care a cucerit renume continental, de la Paris la Moscova, de la Petersburg la Nisa, CRISTACHE CIOLAC, care cu vioara și arta sa a stârnit admirația parizienilor, NICOLAE BUICĂ, violonistul ,,năzdrăvan”, a înjghebat și o orchestra simfonică, cu care a susținut concerte în Turcia, fiind și un tălmăcitor strălucit de romanțe, la care avea acompaniatori iluștri, printre care și pe George Enescu.
Pe toți, însă, i-a depășit GRIGORAȘ DINICU, care a polarizat în jurul său întreaga artă a lăutarilor noștri și a ,,CLASICIZAT-O”. Avea o pregătire muzicală serioasă și o memorie fenomenală, înmagazinând sute de melodii populare, clasice, de salon și ușoare. Avea în program, seară de seară, compoziții de Schubert, Brahms, Grieg, Ceaikovski, Kreisler, dar și doine, jocuri populare, valsuri celebre, tangourile lui Gogu Bottea, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, sau romanțele lui Ionel Fernic, Vespasian Vasilescu, ș.a.
(va urma )
Constantin Hlușneac, aprilie 2022