ÎȚI MAI ADUCI AMINTE, DOAMNĂ !”

    0
    307

    ȘLAGĂRE DE NEUITAT

    Cine iubește poezia (aceea în adevăratul sens al cuvântului), de regulă, este apropiat și de muzică.

    Fără îndoială, muzica, cu genurile ei principale – populară, ușoară, clasică, este ,,gustată” mult mai mult de către masele largi decât poezia, care, îndeosebi în vremurile actuale devine tot mai mult un domeniu bine străjuiit al poeților, care, din dorința de a epata, scriu ,,ceva” pe care doar ei îl înțeleg, de multe ori nici chiar ei, creând jocuri de cuvinte fără un înțeles anume (în timp, unii se lasă, alții insistă, ajungând chiar să obțină și premii! – vorba lui Emil Simion ,,am fost nominalizat…cred că juriul era…beat!).

    Dacă ar fi să facem o ierarhizare, punctul nostru de vedere este că, pe primul loc, se află muzica populară, pe al doilea, muzica ușoară, pe al treilea, muzica clasică (am avut în vedere gradul de percepție, de înțelegere și de utilizare a genurilor muzicale de către cei mai mulți dintre membrii societății actuale).

    Să nu uităm de manele, gen muzical propriu, care în timpurile de după revoluție are destui adepți.

    Vom aduce în atenție doar piese care, la vremea lor, au fost șlagăre, multe din ele rămânâd și peste  decenii în preferințele ascultătorilor, uneori, aceștia, nefiind născuți în  anii din care vin aceste cântece.

    Pentru a fi recunoscute de cititori, vom insera în material titlurile cântecelor, așa cum s-au păstrat și fredonat pe  melodiile lor, de oameni din toate categoriile sociale.

    Prin anii 1963, când în aria preocupărilor mele a început a intra și muzica, (în afară de școală), nu știu pe ce căi au ajuns la mine patru nume ale muzicii românești ale începutului de secol XX : ZAVAIDOC, CRISTIAN VASILE, JEAN MOSCOPOL și IONEL FERNIC. .

     Culmea este faptul că din cântecele lor mi-au rămas, peste atâția ani, melodiile, parcă înregistrate pe o veche placă de patefon (versurile, însă, s-au șters, rămânându-mi doar titlul piesei, sau câte ceva din vreun refren foarte cunoscut).

    Destinele acestor interpreți au avut în linii generale cam aceleași caracteristici: putere, glorie, viață de lux, după care finalul vieții s-a dovedit a fi marcat de mari greutăți financiare, mergând chiar până la sărăcie, ori un sfârșit tragic.

    ZAVAIDOC – pseudonim de la arhaicul zavaidoaca, adică năbădăios, a rămas în istoria muzicii românești ca unul din cei mai celebri lăutari, alături de cei mai mari și vestiți lăutari din toate timpurile: Barbu Lăutaru, Grigoraș Dinicu, Fănică Luca, Fărămiță Lambru, Ionel Budișteanu, ș.a. Se trăgea dintr-o familie de talentați muzicanți, tatăl Gheorghe Teodorescu, fiind un vestit interpret la țambal.

    Talentul muzical s-a transmis la toți cei 4 copii, astfel încât la 16 – 18 ani, toți frații au plecat la București din localitatea lor natală, Pitești, și au înființat un mic taraf, cântând prin restaurante, cafenele, baruri. Repede,  micul taraf a căpătat notorietate, în special datorită lui Zavaidoc (prenumele adevărat fiind Marin), care avea o voce de tenor fermecătoare. Clienții veneau la restaurant, mai ales pentru al asculta pe lăutarul celebru, cântând și cu vocea, dar mânuind cu măiestrie desăvârșită și bețele țambalului, realizând armonii cu totul originale. A fost remarcat de muzicienii vremii, fiind chemat de însuși Toscani – directorul Operei din București, pentru a deveni solist de operă. A refuzat propunerea, preferând să cânte lumii boeme bucureștene care frecventa localurile, și pentru a-l asculta pe Zavaidoc cu piese ce au străbătut anii : Marie și Mărioară, Maria neichii Marie, De când ne-a aflat mulțimea, Pe deal pe la Cornățel, melodiile imprimându – se în memoria posterității, dornică de folclor autentic. A cântat și romanțe, a înregistrat vreo 60 de discuri – adevărate comori ale muzicii lăutărești, a cântat pentru mareșalul Antonescu, fiind și un lăutar de popotă. A cântat cu taraful lui Fănică Luca,cu Grigoraș Dinicu, chiar și cu marele muzician George Enescu. Era cel mai faimos lăutar al anilor 1910 din Bucureștiul efervescent, numit pe bună dreptate Micul Paris. Avea contracte peste contracte, prin anii 1930 câștigând sume colosale. Faima lui a trecut peste hotarele țării în Ungaria, Bulgaria, Franța, Cehoslovacia, pe afișe numele său fiind trecut cu caractere mai mari decât ale celorlalți artiști, chiar și decât al regizorului de spectacol.

    În timpul celui de al doilea Război Mondial, în anul 1944, casa lui, aflată undeva prin zona Gării de Nord, a fost bombardată, artistul, pierzând întreaga avere. Fiind și bolnav, se sfârșește repede după aceste triste evenimente. Moare sărac lipit, imediat după trecerea în noul an, 1945 la 13 ianuarie. Rămânând ca un celebru cântăreț de muzică populară românească, posteritatea nu l-a uitat pentru piesele și vocea sa de tenor deosebită, ziarul ADEVĂRUL publicând articole despre ZAVAIDOC, comemorându – l, în 13 ianuarie 2020, când se împlineau 75 de ani de la trecerea artistului – lăutar cu ștaif, la cele veșnice, iar mie îmi stăruie în memorie melodiile cu titlurile de mai sus și încă una, despre care nu am auzit pe nimeni să vorbească: Cine mă puse pe mine / să pun casa lîngă tine? (bis) / să – mi las copii și nevastă / și să  -mi iau pe cap năpastă…De unde o am nu știu, oricum de prin anii 1965, când începusem bine a ,,călca” clapele micului acordeon de 32 de bași, TIMIȘ, care l-a costat pe tata (Dumnezeu să-l odihnească în pace !), 1430 de lei .

    Vom trece la un alt mare cântăreț de muzică ușoară românească , CRISTIAN VASILE.

    Constantin Hlușneac                                                                 9 aprilie 2022

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.