Motto:
Dacă ai primi un bob de rouă, l-ai săruta și mi l-ai trimite înapoi?
Stăpânul soarelui
De dimineață
Privi frumos către Univers
Și vede viață, vede muncă
E semn că totul a început
Coasa lin topește iarba
Verdele frumos se apleacă.
Pe tânărul țăran
Nimic nu-l mai oprește
Nici oboseala,
Nici setea
Și nici iubirea
Face o pauză.
E șapte dimineața
Păsările își așeză partitura
Cântând o horă din străbuni
Semn ce mândră zi începe.
Ulciorul de buze se lipește
Setea se stinge cu mult dor
Gându-i plecat puțin departe
Lângă o fată
Pe care el o îndrăgește.
Are părul lung și negru
Trupul-i suplu, se ondulează
Iar zâmbetu-i mereu pe buze
Îl vrăjește, îl doboară.
Din pieptul tinerei fecioare
Sânii zvelți se aruncă-n față
Către el
Sunt opriți doar de o simplă cămașă.
Anca-i de-o frumusețe rară
Cum nimeni nu-i în satul ei
Zdrobește inimi
Dar și a ei zdrobită
De chipul drag a lui Ștefan.
A înțeles din șoapta lui
Nuntă la toamnă vor făcea.
Tânărul din nou își ascute coasa
Mirosul verde îl cuprinde
Ridică privirea spre soare
E semnul odihnei de după-amiază
Și semnul hranei ce-l așteaptă.
Mai trage o brazdă, mai trage una
După care o pauză el luă
Caută umbrăIar cea mai bună
E umbra unui copac
Plantat chiar de el
Picioarele lui se îndreaptă
Spre odihnă așteptată
Copacul, care-i frate
Îi face loc să se așeze.
Desface atent desaga
Ștergarul-l întinde ușor
Fața și mâinile sunt răcorite
Cu apă rece din ulcior
Rupe pâinea din desagă
Brânza o atinge des în sare
Foamea-i înaintată tare
Iar pauza-i scurtă
Și treabă are
Strânge ștergarul
Îl scutură, îl împăturește
Se închină Domnului Drept mulțumire
Și pleacă mândru spre-a lui treabă.
Mai trece o oră, mai trec două
Timpul spre seară se îndreaptă
Soarele se lasă într-o parte
E semn că treaba se gătește,
E semn că ziua-i la final.
Coasa și-o pune pe umăr
Iar pașii repezi merg spre sat
Ce-o face tătuca și a mea mumă,
Mai pot săracii de atâta treabă?
Dar oare Anca, e acasă?
Și cu chef de viață
Ștefan merge.
Intră în casă, se dezbracă
Își schimbă hainele de la cosit
Și repede o șterge afară
Pe ulița ce duce la iubit
Ajunge drept în fața casei
Vede o lumină
Fluieră, cum e semnul lor
Anca se îndepărtează de a ei mamă
Și se apropie ușor
-Ce faci, Ancă?
-Sunt aici, dar mult nu stau
Nu vreau să-i supăr pe ai me
Abia aștept toamna să vină
Să fim doar numai noi doi
Ștefan o prinse de mână
Mirosul Anei îl ridică
Către o lume nouă, dar frumoasă.
Gura lui se lipește
De fruntea Anei
Și coboară
Către veșnicie.
Abia aștept toamna, Ștefan!
Dan Șarpe