La Ilidia, de vara lui Mioi

– Sunt două săptămâni de vară în plină toamnă. Îi zice „vara lui Mioi”, ne înformă Nicu îndemnându-ne cu răchie. De fiecare dată organizăm acest festival tocmai în această perioadă şi nu dăm greş. Uite ce vreme frumoasă e!

Nu era nevoie de confirmare. Trăiam pe deplin senzaţiile. Ajunsesem la Ilidia după vreo douăsprezece ore de traversat ţara în diagonală, pe şosele. Am fi făcut mai mult timp dacă ne-am fi permis popasuri mai dese. Toamna este un anotimp perfect pentru iubitorii de artă vizuală. Natura este arhitectul ideal oferind succesiv, într-o cadenţă năucitoare, cadre dintre cele mai pitoreşti. Un gură-cască, n-ar fi fost capabil să se desprindă. Şi aş fi preferat să rămân… Din păcate, eram şi şofer – atribut incompatibil cu statutul de gură-cască…

– Cert e că avem o ţară frumoasă, îmi permit să spun din galopul maşinii furând câteva crâmpeie.

Am ales să parcurgem acest drum în plină zi tocmai pentru a putea privi peisajul tomnatic. Este desfătarea pe care ne-o puteam permite colindând…

Ilidia este o localitate ce pare uitată de lume. O văzusem, din noapte, pustie. Dar senzaţia este dată de arhitectura caselor îngrămădite la stradă. Sunt construite după tiparul austriac, expunând vederii doar o faţadă a locuinţei continuată de poarta imensă ce permite accesul spre curtea interioară, adevăratul paradis, locul intim al fiecărei familii la care accesul este straşnic păzit. În definitiv, o fortăreaţă – poate nu degeaba privind spre vremurile tulburi de demult – în care şi informaţia pătrundea printr-un loc special. I se spune „bârfitoare”, o fereastră special construită, având canaturile ce depăşesc cu câţiva zeci de centimetri aliniamentul faţadei. „O curiozitate”, am zice noi, cei veniţi din Ţara de Sus. Într-adevăr, este o construcţie inedită ce pare a fi de sorginte locală şi care capătă însuşiri simbolice, identitare, cu utilitate probată în timp.

Din sat, se pot zări munţii precum un zid semeţ zugrăvit în albastru. Li se puteau descifra formele prin aerul încărcat de lumină. Descriau o graniţă anunţând Banatul Montan, o zonă de o frumuseţe rară prin care Dunărea clocotea în cazane croindu-şi drum spre mare. Am fi vrut să oprim timpul şi să-i explorăm. Nu ne puteam permite, secvenţele vizuale intraseră în alertă, dar am reuşit să întâmpinăm Dunărea la intrarea în ţară, unde ne-am permis răgazul să visăm cu ochii deschişi. Venisem la Ilidia pentru poezie şi reportaj literar. Eram cei cărora judecătorii le permiseseră să-şi desconspire creaţia, dar în dialog cu Dunărea, lângă Baziaş, poezia se scria singură… O nouă poezie… şi un nou reportaj.

Toamna răspundea vibraţiei pământeşti. Două tinere îşi scăldau privirea în soare, dar el le râdea în plete trimiţând pale de vânt să i-l răscolească. Zâmbetul lor îi făcea concurenţă, însă le priveşte îngăduitor, asemenea unui bunic, din oglinda apei. Dunărea părea un imens lac adormit între maluri. Nici lebedele nu-şi zoreau căutările subacvatice fulgerându-i oglinda. Câteva bătăi de ciocan lovind lespezi de tablă răsunau de peste apă. Era mesajul prezentului ce te lega de pământ, dar ritmul avea poezia sa. Nu-mi dau seama dacă postmodernistă.

Denisa şi Elena deveniseră îngeri plutind în lumină. Soarele le înfiase. Numai Adi se agăţase de teluric răscolind după relicvele istoriei. Căuta răspunsuri încremenite în alte epoci. Privirea sa pătrundea dincolo de aparenţe. Pescari încremeniţi în maluri, păreau absenţi, conteplând adâncimea apei în aşteptarea desprinderii din nemişcare. Singur, fotograful îşi căuta idealul vizual, sortând nestemate. Părea o risipire în care fiinţele căpătau proprietăţi cunoscute numai de zei. Paradisul îşi lărgise marginile fuzionând cu pământul. Ori pământul devenise Eden? Orice disociere era un exerciţiu mental inutil. Pur şi simplu Raiul se manifesta pe pământ. Trebuia doar să vrei să-i simţi prezenţa. Poeţii au această abilitate şi se lasă furaţi de trăirile extrasenzoriale ce-i inundă. Nu merită să te opui! Ci trebuie doar să trăieşti ascultând glasul inimii. Şi vei descoperi Bucuria.

Şi fotograful, în cele din urmă, se ambiţionează să le înregistreze prezenţa adunându-i în cadrele unui aparat foto, memorând. În rest, totul va fi amintire încrustată în universuri mentale.

„Serile de poezie de la Ilidia” au un parfum de epocă. Gazda, dr. Dimirie Grama, el însuşi poet, îşi deschide sufletul. E o formă de rezistenţă împotriva unei boli perfide ce ucide o naţiune. Se simte responsabil şi stimulează anticorpii. O ţară se vindecă prin scriitorii şi poeţii săi. Iar Dimitrie ajută ca aceşti anticorpi să se manifeste. În acea seară, în curtea casei sale au venit poeţii, scriitorii, menestreii şi pictorii. Lor li s-au adăugat paznici ai patrimoniului spiritual naţional, soldaţii cu tocuri în mâini ce construiesc erudiţie. Nu am bănuit că poate sosi un asemenea desant spiritual în mica localitate bănăţeană Ilidia. Dar aşa a fost. Meritele sunt împărţite. Ar fi o impietate să uit pe cineva de aceea mă tem să-i enumăr. Dar îl voi aminti pe Nicolae Pătruţ – directorul festivalului, Ioan Pavel Azap – preşedintele juriului, Adam Măran – preşedintele Asociaţiei „Ilidia Historical Vilage”, Valeriu Sepi – pictorul pe a cărui Geneză (a Genezelor) se simte cenuşa păsării Phoenix (şi a unei trupe rock).

La Ilidia, în acea seară, au dansat îngerii.

Doar dimineaţa a risipit extazul pentru că venise timpul nostalgiei. Orice despărţire este tristă. Şi acea clipă sosise. „Cerul plânge cu nuci coapte” remarcă Nicu privind pământul plesnit de fructele casante desprinse din crengi. Unele se rostogolesc în râul Vicinic, altele rămân… Rămân în aşteptare.

E duminică, 20 octombrie şi ceasul îi risipeşte pe poeţi. Îngerii s-au oprit din dans. Au obosit? Au luat numai o pauză.