Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Lector universitar
Doctor în ştiinţe medicale
Este omul în gândirea şi în acţiunea sa o fiinţă spirituală liberă, sau el stă sub constrângerea unei necesităţi implacabile, care se impune asemenea unei legi pure a naturii? Puţine întrebări au fost examinate cu atâta agerime de spirit ca şi aceasta. Ideea liberului arbitru a găsit numeroşi adepţi înfocaţi, cât şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atât de evident ca libertatea. Alţii, dimpotrivă, văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gândirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când bunul cel mai de preţ al omenirii, când cea mai gravă iluzie. S-a recurs la nespus de mult rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, totuşi, şi omul îi aparţine. Nu mai mică a fost osteneala cu care adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atât de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei.
Dar ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, aceasta o simte orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei. Azi, toţi cei care pretind că au depăşit treptele elementare ale ştiinţei, cred că libertatea nu poate fi confundată cu facultatea de a alege după bunul plac una sau alta din două acţiuni posibile. Întotdeauna – aşa se spune – există un motiv cu totul precis pentru care, din mai multe acţiuni posibile, săvârșim o anumită acţiune. Eduard von Hartmann afirmă în „Fenomenologia conștiinței morale” că doi factori principali determină voinţa omului: mobilul de acţiune şi caracterul. Dacă îi considerăm pe toţi oamenii egali, sau considerăm deosebirea dintre ei ca fiind neînsemnată, atunci voinţa lor apare determinată din afară, anume de circumstanţele exterioare.
Este un lucru de la sine înţeles că o acţiune despre care făptuitorul nu ştie de ce o săvârșește, nu poate fi considerată liberă. Dar cum stau lucrurile cu acele acţiuni ale căror motive ne sunt cunoscute? Problema astfel pusă ne duce la întrebarea: „Care este originea şi însemnătatea gândirii?” Căci fără cunoaşterea activităţii gânditoare a sufletului, nu e posibilă nici o noţiune a cunoaşterii unui lucru, deci nici noţiunea unei acţiuni. Când vom şti ce înseamnă gândirea în general, atunci ne va fi uşor să înţelegem şi rolul pe care-l joacă gândirea în acţiunea omenească.