E linişte şi nici măcar din conac nu răzbate vreun sunet. Parcă şi păsările au amuţit. Chiar şi aleile se încăpăţânează să tacă deşi piatra măruntă se agită sub paşii noştri. Verdele coboară din munte şi conacul alb se arată maiestuos. Din curte, statuia compozitorului tace şi ea. Priveşte pierdută către vizitatori. Şi ei tac. Poate că în acel moment Tăcerea este nota sublimă încercată în partitură. La etaj, pianul tace. Scaunul maestrului este gol…
Ar trebui să nu mai scriu ca să nu tulbur… iar restul să fie numai gânduri. Partitura aceasta e fără sunet – doar imagini.
– Diseară este un concert în completarea vernisajului, ne anunţă maestrul de ceremonii când traseul turistic al conacului se termină în sala unde, altă dată, era garajul în care compozitorul îşi păstra „Buicul” negru. Azi, un alt pian aştepta acolo evenimentul, alături de picturile expozanţilor. Şi el era în acel moment racordat la aceeaşi partitură. Din păcate, Timpul era prea grăbit cu noi ca să o mai putem schimba. L-am privit lung pe George Enescu, din soclu, cerându-ne scuze. Ne-a permis să-i intrăm în intimitatea casei ascultând, împreună cu noi, liniştea conacului său din Sinaia. Acum a încuviinţat să zburăm spre alte destinaţii.