(episodul 2 – RECTORUL)
( din serialul ,,Citiți, oameni, buni, citiți! – episodul 14)
Născut în anul 1820, la Cluj, pe Dealul Feleacului și trecut la cele veșnice în puterea vârstei, la numai 59 de ani, profesorul Ștefan Micle, evident a fost contemporan cu Eminescu, o bună bucată de vreme – 29 de ani, timp în care Micle ajunsese la apogeul carierei sale, iar Eminescu era deja un nume consacrat în literatura din țară și străinătate – Viena, Berlin.
Întâlnirea cu Ștefan Micle, s-a produs ca urmare a numirii lui Eminescu ( la propunerea lui Titu Maiorescu) ca bibliotecar La Biblioteca Centrală a Universității din Iași. Funcția cerea, obligatoriu, avizul rectorului Universității.
În momentul întlnirii cu Ștefan Micle, idila poetului cu soția acestuia Veronica, se înfiripase de ceva vreme, manuscrisele rămase, lăsând a se înțelege că Veronica ,,intrase” în viața lui Eminescu, din anii adolescenței poetului. Prima întîlnire s-a petrecut la Viena, orașul în care Eminescu era student, trimis și susținut financiar, printr-o bursă, de societatea Junimea, iar Veronica, venise pentru tratamentul unei afecțiuni, pe care medicii moldoveni nu au putut-o trata. Îl știa pe poet doar după nume, citindu-i poeziile apărute în revista ,,Convorbiri Literare”.
Așa stând lucrurile, manuscrisele consemnează respectul timid al studentului pentru soția rectorului ieșean, și, în general, o gingășie politicoasă a acestuia față de cei din patrie, din Iași sau din orice alte locuri.
Intrând ca bibliotecar, cum Biblioteca Centrală depindea de rectorat, cunoștința dintre poet și Veronica a evoluat, înlesnită fiind de contactul nemijlocit al poetului cu rectorul, în a cărui subordine era.
Așa se explică faptul că în perioada august 1874 – octombrie 1877, sunt redactate cele mai frumoase poezii de iubire ale lui Eminescu, publicate în ,,Convorbiri literare”, ulterior în ,,Familia” lui Iosif Vulcan, iar altele au rămas în stadiu de manuscris.
Istoricul literar Perpessicius, unul dintre cei mai buni exegeți ai operei eminesciene, aprecia că se poate vorbi de PERIOADA VERONIANĂ în creația eminesciană.
Dar care sunt jaloanele vieții lui Ștefan Micle, care, până la un punct, a sprijinit talentul literar al soției sale, aducându-i satisfacții, deseori, manifestate ?
Cu o diferență de vârstă de 30 de ani față de Veronica Câmpeanu, Ștefan Micle provenea dintr-o familie de țărani muncitori, cu o condiție materială mult prea modestă, care nu permitea ca fiul Ștefan să urmeze școlile vremii. Împotriva voinței părinților, muncind pe unde apuca și întreținându-se singur, fiul de țărani urmează școala la Cluj, mergând pe jos desculț sau în opinci, din Feleacul natal, absolvind primele clase primare cu rezultate meritorii, ceea ce i-a permis continuarea școlii în ciclul gimnazial. Dezghețat la minte peste medie, prin clasa a VI- a, pentru a se întreține, se angajează ca un fel de secretar la un funcționar superior din Cluj, luându-și o cameră cu chirie în vecinătatea biroului. Terminând studiile gimnaziale, cu neostoită sete de cunoaștere, la 19 ani audia prelegerile lui Simion Bărnuțiu la Blaj, în paralel urmând clasele liceale, pe care le absolvă cu diplomă de merit. Urmează, sârguincios, Facultatea de Științe Juridice din Sibiu, pe care o absolvă în 1843, odată cu magistrul său, Simion Bărnuțiu.
Negăsind serviciu conform studiilor, se angajează la un meseriaș, deprinzând tot felul de meșteșuguri: tâmplărie, lăcătușerie, strungărie, turnătorie, armurărie și chiar ceasornicărie.
Se implică și în revoluția de la 1848. După înăbușirea mișcării democrate, se refugiază spre Craiova, Râmnicu Vâlcea, Turnu Severin. Revine în Transilvania, unde dobândește în urma unui concurs
( la care l-au ajutat mult cunoștințele din diversele meșteșuguri acumulate) o bursă pentru Politehnica din Viena. În 1855, obține diploma cu titlul de stat – AUGUST TREBONIU LAURIAN. De acum încolo, drumul său profesional urmează o curbă ascendentă, cum nu era de imaginat cu câțiva ani în urmă.
Chemat de Bărnuțiu, vine la Iași și este numit profesor de fizică și chimie la clasele superioare ale Academiei, unde funcționează până în anii 1864. Începe, apoi, activitatea de profesor la Universitatea ieșeană, înființănd catedrele de Fizică și Chimie. În același timp, tot un ardelean – ION POP, deschide cursul de matematici. Domnitorul reformelor, Alexandru Ioan Cuza, aprobă Facultatea de Medicină din Iași, Micle făcând parte din comisia special instituită în acest scop.
Se dedică unei activități științifice intense; înzestrează cu aparataj laboratorul de fizică al Universității, își aduce un aport substantial la întemeierea Observatorului meteorologic din Iași. Din 1864 autoritatea lui Ștefan Micle crește, practic toate facultățile ieșene fiind sub îndrumarea sa.
Tot anul 1864 este anul căsătoriei cu Veronica Câmpeanu, căsătorie din care vor rezulta doi copii: Valeria, născută în 1866 și Virginia, în 1868.
În viața de familie Ștefan Micle s-a dovedit a fi un soț și tată model. A avut grijă pentru desăvârșirea culturii Veronicăi, prin lecții de franceză, de literatură universală, de pian și de canto.
Pe de altă parte, deși foarte tânără, Veronica s-a dovedit a fi o prezență activă în viața Iașului:
-a făcut parte din comitetul de conducere a organizației ,,Reuniunea Femeilor Române”, care milita pentru ajutorul copilelor sărmane, pentru educarea femeilor din clasele nevoiașe
– și-a adus contribuția la înființarea și bunul mers al unei Școli Profesionale cu durata de 4 ani, cât și la îndrumarea altor școli de fete din Iași, în baza unui act-delegație de la primăria orașului.
În ceea ce privește educația celor două fete, Ștefan Micle a fost un tată grijuliu. Astfel, Valeria, moștenind-o pe mamă cu fizicul ei grațios și vocea de mezzo-soprană, a urmat Conservatorul de muzică din București, apoi Școala de belcanto din Paris. A scris poezii, editând un volum de versuri în 1920. Cea de-a doua fiică a rectorului, Virginia, a absolvit studii de fizică și chimie la Iași, fiind profesoară la Școala gimnazială de fete gradul I I, din Botoșani. A publicat și poezii în periodicele vremii.
Murind în anul 1879, rămasă văduvă la dosr 29 de ani, Veronica își îndreaptă tot oful și dorul existenței spre Eminescu, bărbatul care a fascinat-o, pur și simplu, peste voința ei, din primele clipe când l-a văzut la Viena. Vreme de 10 ani, idila lor s-a transformat într-o frumoasă, dar tragică poveste de iubire. Încercarea de
a-și uni destinele prin anii 1880, înainte ca marele poet să alunece în noaptea minții, au fost zădărnicite și de criticul Titu Maiorescu, care nu i-a putut ierta Veronicăi, toată viața, mărturiile acesteia într-un proces de răsunet privind comportamentul moral al acestuia, cu ieșiri în afara căminului conjugal. Și aceasta, deși, pe atunci, Veronica abia împlinise 14 ani.
Dar să rămânem în reveria versurilor care redau marea, dar neâmplinita, iubire:
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin./
Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,
Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
……………………………………….
Căci pe – a lumii turbate valuri
Credeam că lesne eu voi pluti
Și că viața-mi făr’ de necazuri
Făr de-ntristare se va sfârși/
Astăzi dar însă când uraganul
Din visu-mi dulce m-a deșteptat
Văzui, o, Doamne! dar ce văzui oare?
Văzui realul de spini încărcat.
……………………………………….
De-ai ști iubite cât de mult
Mi-i dor de glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Și mi-ai spune un cuvânt.
……………………………………
10 ianuarie 2022 Constantin Hlușneac