LUCEAFĂR ȘI HUMĂ

    0
    176

    ( episodul I – COPILA FERMECĂTOARE)

    ( din serialul ,,Citiți, oameni, buni, citiți! – episodul 13)

    15 ianuarie 2022 – Ziua Culturii Naționale. În centrul activităților dedicate acestei zile, stau cele legate de creația celui mai mare poet român, poetul nepereche –  Mihai Eminescu, care își are obârșia de pe meleagurile Moldovei lui Ștefan cel Mare, fiind născut  la Botoșani în anul 1850.

    Se scrie mult, se organizează întâlniri, conferințe, simpozioane, toate având ca subiect opera și activitatea geniului literaturii române cu laturi diverse: bibliotecar, revizor școlar, jurnalist, peste toate, dominând vremurile poetul și poezia sa, astfel încât putem sintetiza starea aceasta de fapt în câteva catrene:

    Într-o mie de fațete,

     A fost, este prezentat,

    Timpul – nemilos burete,

    Nu l- a șters, l-a înălțat,

    În texte cu B din bară,

    Ițindu – se din scrisuri grele,

    Ori penițe cu cerneală,

    Cernând lumii ploi de stele,

    Destin îmbăiat în jertfă

    Și în tragică iubire,

    Fără soț, cartea de treflă,

    Îi ieșea la joc de lire…

    În cele ce urmează îl vom ,,părăsi” pe Eminescu, axându-ne pe prezentarea unor contemporani cu poetul, care, într-un fel sau altul i-au influiențat existența și opera.

    Printre aceștia, fără îndoială, în inima prea zbuciumată de dor a poetului, a rămas pentru totdeauna Veronica Micle, tragica poveste de iubire ajungând până în zilele noastre, străbătând vremurile,  și încălzind inimile și după peste 100 de ani.

                Veronica Micle – iubirea neâmplinită, a fost ca un adevărat izvor a celor mai frumoase versuri de dragoste scrise de Eminescu.

    Născută în  Năsăudul Transilvaniei, în același an cu poetul – 1850, la 22 aprilie, numele de fată al Veronicăi era Câmpeanu. Tatăl, Ilie Câmpeanu, se înrolează voluntar în detașamentul lui Avram Iancu, și își pierde viața străpuns de două gloanțe. Rămasă văduvă cu doi copii – Radu și Veronica, persecutată fiind de statul habsburgic, Ana Cîmpeanu, trece munții și se stabilește, pentru puțină vreme la Iași, apoi, pentru vreo doi ani la Târgu Neamț, unde își cumpără o casă. Greutățile vieții o fac să se întoarcă la Iași, marele târg oferindu-i mijloace de trai mai ușoare ( spăla rufe pe la cei înstăriți, învață de la alte femei moșitul…)

                Veronica Câmpeanu urmează învățământul primar la Școala Centrală din Iași, pe care o absolvă prin examen public în iunie 1863, în fața unei comisii examinatoare din care făceau parte: Titu Maiorescu, Ion Pangrati, N.Culianu…, comisia fiind asistată de rectorul Universității ieșene, Ștefan Micle. Absolventa Câmpeanu Veronica ( la botez primise numele de Ana) obține diploma cu calificarea de eminență, atrăgând atenția rectorului nu numai pentru răspunsurile date, ci și pentru fizicul ei, de o frumusețe încântătoare, calități suficiente pentru ca, numai peste un an de zile, să se căsătorească cu ea la Cluj.

    Întrevăzând inteligența nativă a Veronicăi, aptitudinile și talentele ei, soțul iubitor Ștefan Micle, s- a ocupat de pregătirea intelectuală a Veronicăi, cum vom arăta în episodul următor.

    Acum, oferim cititorului câteva poezii semnate de Veronica Micle, în mare parte izvorâte din iubirea de nestăvilit a frumoasei femei pentru poetul visător și chipeș, cu ochii negri, care se închideau pe jumătate în clipele de fericire, dintru începuturi Eminescu nefiind un solitar.

    În cenușă stă ascunsă / foarte-adesea o scânteie/

     Și-o iubire nepătrunsă/ într-un suflet de femeie.

    Și de patimă e arsă/ inima, ce ți-am dat ție/

     Dar, iubirea-n ea neștearsă/ a rămas pentru vecie.

    LUMEA MARE și pustie înaintea mea se-ntinde,

    Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde;

    Și-n ăst haos fără margini, fără de-nceput și rost

    Mi-ai dat tu, ființă dragă, sufletului adăpost.

    Și de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc,

    Ca și lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc.

    AR FI DESTUL ca un cuvânt/și-o lacrimă de foc/

    Să-ți spuie că pe-acest pământ/ ești singuru-mi noroc

    Și-atunci când crezi că s-a sfârșit/și patimă și dor/

    Să simți trezindu-se cumplit/ uitatul tău amor.

    Și-acum mă-ntreb: simțirea-adâncă

    Cum de se naște pentr-un portret?

    Căci nu văzusem ochii tăi încă,

    Știam atâta: că ești poet!

    ( va urma )

    10.01 2022                                                                               Constantin Hlușneac

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.