LUCEAFĂR ȘI HUMĂ

    0
    275

                ( episodul 3 – UN DECENIU RISIPIT)

    ( din serialul ,,Citiți, oameni buni, citiți! – episodul 15)

    În după amiaza zilei de 4 august 1879, moare Ștefan Micle. Cauzele morții nu au ajuns până la noi, dar se poate bănui că la aceasta a contribuit și idila dintre cei doi. ,,Descoperind” destul de târziu iubirea pătimașă a Veronicăi, este de presupus, că s-a tradus în practică versul dintr-un șlagăr al muzicii ușoare românești: ,,să mori din dragoste rănită…”

    Certitudine este faptul că moartea rectorului, pentru Veronica Micle a însemnat sfârșitul unei perioade frumoase și prospere, și începutul alteia,  zbuciumată, în primul rând în plan material.

     Autoritățile vremii ,,uitând” realizările ca profesor de științe fizico – chimice la Universitatea din Iași, căruia îi lipseau câțiva ani din statul de funcționare, au acordat pensia de urmaș după mulți ani de insistențe, prin scrisori, audiențe și rugăminți până la nivel de Guvern, prin oamenii politici influienți ai vremii: Iacob Negruzzi, Titus Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, ș.a.

    Și în plan spiritual, deceniul 1879- 1889, s-a dovedit a fi la fel de nemilos pentru cei doi îndrăgostiți.

     După șederi de scurtă durată la doi prieteni apropiați – Ion Slavici și Ion Creangă, Eminescu pleacă la București ( încă din 1877), sperând că își va face un rost material care să- i permită căsătoria cu femeia iubită. Câștigul mizerabil, ca redactor la ziarul bucureștean   ,,Timpul”, pe de o parte, dar mai ales intrigile țesute în jurul celor doi, aruncate drept în față poetului în 1880 de Titu Maiorescu ( privitor la, nedoveditele vreodată, relații amoroase dintre Veronica și Caragiale, cât și motivația cinică că prin căsătorie, poetul ,,nu va mai plânge așa frumos”), vor conduce la o răceală a prieteniei și în final la nerealizarea visului de căsătorie.

    Castitatea iubirii rămâne, pentru amândoi, latura definitorie a deceniului amintit.

    Astfel, la 1 octombrie 1879, adresându-i condoleanțe, în scrisoarea sa, Eminescu, pentru prima dată i se adresează pe nume – Veronică…, la chemarea ei poetul vine la Iași pe 8 noiembrie 1879, pentru o dublă sărbătoare: aniversarea ,,Junimii” și onomastica, ocazie cu care scrie pastelul ,,Stau în cerdacul tău”.

    Realizând neadevărul din spusele lui Maiorescu, cât și alte intrigi ale junimiștilor, după o scurtă tăcere, focul iubirii sincere și pătimașe se reaprinde. Veronica îi scrie: ,,puteam eu să-ți bănuiesc trădarea, inconsecvența și atâtea altele?…ești al meu atâta vreme cât voi trăi și zadarnic nădăjduiesc că prin lacrimi te voi șterge din sufletul meu…ar fi destul ca un cuvânt / și-o lacrimă de foc / să-ți spuie că pe-acest pământ / ești singuru-mi noroc…” Eminescu, departe de a încerca să se informeze asupra ,,.trădării”, …”, dându-și seama, în decembrie 1881, că el și prietena de la Iași au fost victimele calomniilor de salon, scria: ,,…nu i-ar putrezi oasele cui a dat ființă acestor țări, în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor…să fii a mea, oricum aș trăi și oriunde…”.

    Tăcerea prelungită, din iunie 1880 până în iarna lui 1882, a fost benefică pentru literatura română. Eminescu traduce basmul Fata în grădina de aur, introducând elemente biografice, propria integrare în poem, și trecând la o interpretare autonomă, continuă travaliul pentru a termina poemul LUCEAFĂRUL, la care muncise  nouă ani de zile, și care avea să rămână, în istoria poeziei universale, monumentul creației sale lirice.

    În puținii ani care le-au mai rămas, începând cu 1883, când Eminescu intră în noaptea minții cu reveniri de scurtă durată, de reținut sunt eforturile Veronicăi Micle, alături de prietenii apropiați, pentru sănătatea poetului. Eminescu pleacă, în august 1885, cu trenul la Odesa, la sanatoriul dr.Iahimowich, pentru un tratament de ghiol. Întors în țară, fără a avea rezultate palpabile, poetul mai este internat la Mănăstirea Neamțului, unde tratamentele inadecvate, empirice, îi agravează și mai rău starea sănătății. La 8 aprilie 1887, eliberat de la Neamț, Eminescu merge la soara Harieta, la Botoșani, care și ea practica tratamente empirice fără rezultate.

    Veronica, care își vându-se casa de la Iași, se stabilise în București, de unde adresa poetului scrisori cu cereri repetate de a veni în capitală pentru tratamente, sperând în însănătoșirea acestuia.

    Copleșită de amintiri, de iubirea ca o dulce patimă, Veronica scrie versuri de dragoste. În același an, 1877, apare volumul ei de POESII, primul exemplar expediindu-l lui Eminescu, la Botoșani, cu o dedicație simplă a iubirii sale: ,,Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste. București 6 februarie 1887 / Veronica Micle”

                Citind poeziile din cartea deschisă la căpătâiul patului, Eminescu, cu amărăciune în glas, zicea către un prieten:,,Cartea ei e vecinic nouă pentru mine…ce versuri frumoase întâlnești în cărticica  asta.”, și adăugăm noi, și în scrierile care au urmat:

    ***Vârful nalt al piramidei ochiul meu abea-l atinge…

    Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt,

    Astfel tu, în a cărui minte universul se răsfrânge,

    Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

    Geniul tău planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții

    Și numai din depărtare când și când să te privesc,

    Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții,

    Și ca pe-o minune – n taină să te – ador, să te slăvesc.

                                                   ( 1885)

                            *****

    ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!

    Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe

    Duși de al iubirii farmec – privind cerul împreună…

    Noi visam eternitate în durata unei clipe.

    ………………………………………………………

    Însă clipa de iubire zboară, zboară făr’ de urmă

    Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;

    Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă,

    Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mîne…

    ( 16 iunie 1889 – noaptea trecerii poetului în neființă)

                            *****

    ……………………………………………………….

    În liniștea –  mi eternă să am sub lespezi reci,

    Un somn fără de vise, un vis fără suspine;

    N-aștept nici recompensă, n-aștept lumini divine,

    Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric,

    Viața-i o licărire ce piere-n întuneric.

    Destul…aș vrea repaus…Să dorm…

                                        Să dorm pe veci.

    ( Scrisă la 1 august 1889, poeta trece la cele veșnice la 4 august 1889, fiind înmormântată la Mănăstirea Văratec).

    Ianuarie  2022            Constantin Hlușneac

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.