Cum mergi pe TransRarău, undeva la ieșirea din satul Pojorâta, întâlnești un drum care face spre stânga. Traversezi un podeț din beton și tot urci așa cam un kilometru până ajungi negreșit la Mănăstire.
Drumul este unul plăcut, iar în stânga și-n dreapta lui dai de pădurea de conifere plus ceva foioase.
Pe lângă drum te surprinde plăcut un pârâu de munte, cu o apă cristalină și rece. Este o adevărată bucurie, un prilej numai bun de făcut poze.
Mănăstirea Sfântul Ioan Iacob Corlățeni așezată protector în căușul muntelui, te întâmpină cu o poartă din lemn specifică zonei, unde este așezată icoana plăcută și liniștitoare a Maicii Domnului cu Pruncul.
După ce treci de poartă mai urci câțiva zeci de metri și vezi locul unde cândva a fost o biserică albastră din lemn (acum este turnată temelia pentru o viitoare biserică).
Calm, relaxat îți miști privirea în stânga, în dreapta și zărești, pe un delușor Mănăstirea, locul de rugăciune și binecuvântarea, iar în zare, spre vale, vezi verdele crud al brazilor și molizilor ce acoperă tot Rarăul.
După aceea îți umpli plămânii cu aerul puternic de munte, iar dacă închizi blând ochii îți poți imagina trecut glorios al zonei.
Incinta Sfântului Lăcaș este unul simplu, plin de icoane, așezate domol pe pereți, iar candelele credinței le găsești aprinse ca o binecuvântare unică și aducătoare de bucurii.
Urmează rugăciunea de mulțumire și de supunere față de Bunul Dumnezeu, după care aprinzi câteva lumânări într-un locul ferit de vânt.
Cobori treptele credinței și te retragi pe unde ai venit, iar un călugăr sfios te întâmpină și te întreabă „ați fost la masă?”
De ani de zile mă bucur de zona, de puterea credinței de la Mănăstirea Sfântul Ioan Iacob Corlățeni și nu m-am săturat. De fiecare dată când ajung mai descopăr ceva plăcut ce mă îndeamnă să revin.
Dan Șarpe