Odisee fără final

    0
    664

    Ce e războiul?

    Prezentul nu se oboseşte să-l facă uitat. Poate că şuierul gloanţelor din apropierea graniţei ne face să tremurăm şi să parcurgem memoria. Uităm prea repede istoria, dar uităm că prezentul ne-a oferit perpetuu exemple de conflagraţii, dar distanţa mare de casa noastră ne-a făcut indiferenţi. Am înghiţit ştirea proiectată pe sticla televizorului şi am uitat… Ignoranţa este un panaceu? Ori perpetua cauză a repetării? De ceea ce avem parte acum nu este oare consecinţa ignoranţei?

    Ne vin în memorie durerile trecutului. Rănile ce ne-au marcat direct ca Neam răbufnesc. Sunt generaţiile care aduc memoria la timpul prezent din simplul motiv că se redeschid plăgile. Dacă nu ar exista ele, am rămâne ignoranţi. Omul este al naibii de egoist şi, dacă nu-l doare, nu simte suferinţa, priveşte în direcţie opusă doar pentru a nu fi martor la atrocităţi.

    Poate că fiecare dramă trăită în timpul unei conflagraţii brăzdează şi memoria pământului. Oamenii au memorie scurtă şi extrem de subiectivă construind cronici. Însă Pământul îşi aduce în matcă trupurile răpuse. Urmele oamenilor ajung monumente ca borne kilometice al traversării timpului planetar. Ne învârtim în cerc de milenii şi nu vedem că războiul are mereu aceeaşi culoare, de sânge, şi acelaşi miros, de putregai. Unii vor redeveni ignoranţi, alţii depozitari ai suferinţelor…

    Istoria, o ştiinţă inventată de om pentru a-i aduce aminte, păstrează amintiri distorsionate, reconstituite prin descifrarea bornelor, de multe ori greşit sau intenţionat greşit înţelese, amintiri ce scriu o cronică pentru cei ce pretind că trăiesc în prezent cu scopul de a oferi înţelpciune, adică acea proprietate de natură intelectuală care ajută la luarea justă a unor decizii înspre beneficiul universal. Dar nici acest lucru nu se întâmplă pentru simplul motiv că Istoria este scrisă de învingători. Justeţea unui act se viciază prin faptul că evenimentele nu se mai cântăresc cu aceleaşi talgere, oricât de legată la ochi ar fi zeiţa. De multe ori, am sentimentul că metafora legării la ochi are cu totul alt înţeles. E suficient să priveşti faptele prezentului şi-ţi dai seama că am dreptate.

    Cum să judecăm faptele decât printr-o prismă subiectivă atâta timp cât suntem parte dintr-un eveniment, fie el fost, fie în deplină desfăşurare? Ar trebui să încercăm şi să facem exerciţiul detaşării, să ne desprindem de sol şi să privim de deasupra faptele, cu imparţialitatea demiurgului pentru a le putea judeca echidistant. Dar nu suntem decât oameni şi gândim prin prisma suferinţei ori a interesului conjunctural.

    Iar dacă Eliada a fost un exemplu de croniocă versificată în metru antic în care istoria a fost scrisă de învingători, glorificarea ei fiind cântată în amfiteatrele greceşti, altfel s-ar fi intonat ea dacă Troya nu s-ar fi năruit. Poate că doar Ulise ar fi avut parte de aceeaşi odisee rătăcind în drumul spre casă, deşi am putea divaga în jurul ideii de învingător sau de învins. Cert este că Penelopa l-ar fi aşteptat, la fel, cu inima strânsă, indiferent de lauri.

    Despre o altfel de Penelopă şi despre un altfel de Ulise ni se descoperă în materializarea sub forma unui volum de memorialistică a unui mini-jurnal de front adus la lumină, din neuitare, de fiică şi nepoţi, părtaşii indirecţi ai odiseii trăite în Cel de-al Doilea Război Mondial. Autorii, Mioara Gafencu, Dana Busuioc şi Sorin Gafencu sunt depozitarii unui manuscris de o valoare inestimabilă în plan personal, dar şi una extrem de valoroasă în plan documentar. Jurnalul personal de front al învăţătorului Ivescu Dimitrie, tatăl, respectiv bunicul autorilor, a străpuns timpul şi inimile pentru a-şi croi loc în spaţiul public în virtutea unui efort concertat, atât pentru redactare, cât şi pentru documentare, autorii căutând să suplimenteze informaţiile din manuscris cu documente oficiale extrase din arhivele de război.

    Cum probabil se poate intui din titlu, „Şi Ulise nu s-a mai întors” (Ed. StudIs, Iaşi, 2009), protagonistul cade la datorie, lăsând în urmă aşteptarea unei familii, a unei Penelope ce va privi mereu înspre hartă, spre locul de unde Ulise nu mai vine… Un portal al amintirilor, o icoană a comunicărilor în plan eteric cu cel ce încă întărzie să apară deşi lacrimile îl invocă permanent…

    Cartea este structurată în patru capitole, primele două fiind alocate strict reproducerii textuale a conţinutului jurnalului. Remarcăm bogăţia informaţională cuprinsă în mesajul foarte concis, Ulise, adică Ivescu Dimitrie, având funcţia de secretar al divizionului 5/6 Roşiori, îşi alocă timp pentru înscrierea în jurnal a unui rezumat a faptelor la care este martor şi actor în teatrul de război. Ultimele două capitole aduc precizări asupra contextului în care aceste însemnări au fost scrise, modul în care familia a avut privilegiul de a intra în posesia carnetului de însemnări, o radiografie a muncii de Sisif a celor porniţi pe urmele celui dispărut. Ciudat mod de a spune „dispărut”! Dar termenul l-am preluat din lecturarea volumului, în speţă a jurnalului reprodus în carte. „Dispărut” devine acel combatant care nu a avut şansa de a se retrage împreună cu plutonul său în urma unui contraatac sau ambscade. Cei căzuţi la datorie în timpul păstrarii liniei frontului au avut parte de înmormântare şi înscrierea decesului în actele aferente, ori, dispăruţilor nu li se poate dovedi trecerea în nefiinţă din cauza mutării liniei frontului în sensul imposibilităţii recuperării cadavrelor ori răniţilor, fiind pe teren inamic. Este o formă pragmatică de a defini într-un singur cuvânt, şi în acelaşi timp o formulă „îndulcită” de a spune familiei că cel vizat nu a mai putut fi preluat în evidenţe, aşa cum probabil sunt stabilite în rigorile arhivistice militare. Autorul ne relevează acest aspect prin experienţa trăită alături de camarazii de arme: „(11 mai 1942) […] Dumnezeu să-l ierte. N-a avut fericirea să fie îngropat creştineşte, căci locul a fost îndată ocupat de ruşi, aşa că e dat dispărut…”

    Consider că din punct de vedere formal ar fi mai corectă precizarea că, în fapt, primele două capitole ale lucrării îl au ca autor pe Ivescu Dimitrie, volumul preluând aproape identic conţinutului jurnalului său personal. De aceea, nu cred că aş comite un sacrilegiu dacă m-aş referi la militarul Ivescu ca şi autor (sau coautor) al cărţii.

    Cei ce vor avea privilegiul de a lectura acest volum vor constata modul erudit de scriere, nu numai din prisma pregătirii profesionale a autorilor ce s-au îngrijit de tipărirea lui, ci chiar şi a autorului carnetului de război. Aflăm că a fost învăţător. La fel şi soţia. Există ceva ce poţi doar simţi prin lecturare. Pare că există o genetică a scrierii a bunului gust transmisă prin filiaţie. Am putea fi tentaţi să spunem că ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă. Dar sunt convins că filonul erudit se bazează pe un fundament ce nu este numai genetic. El este o constantă ce derivă din aprecierea calităţii vieţii, a ataşamentului faţă de cel apropiat în sensul învederat de Decalog. Este un act al dăruirii de sine în urma unei bogate acumulări cognitive.

    Jurnalul debutează cu data de 10 iunie 1941 când „am fost trimis cu o grupă în pădure. Suntem la Pomârla şi la 1km este inamicul, la Proboteşti”. Sunt pregătirile de dinaintea declanşării conflagraţiei. Apoi, când „zorii zilei încep a miji”, în data de 22 iunie 1941, „un infern de bombe străbate pădurea. Zgomotul asurzitor de credeai că se dărâmă lumea, anunţa începerea războiului”. Povestitorul are puterea de a descrie în fraze scurte secvenţe succesive de imagini precum derularea unui film: „Înspăimântat de aceste zgomote, stau în amplasament cu ochii ţintă la inamic… mergem până la reţele, tăiem sârmele, zvârlim câteva grenade şi ne întoarcem pe poziţie… […] În pădure sunt atacuri cumplite ajunse la baionete.”

    Textul nu conţine detalii inutile, poate şi din dorinţa folosirii la maxim a suportului oferit de dimensiunea caietului de note. Însă, autorul caută, şi reuşeşte, să surprindă esenţialul unei relatări, fără a putea fi imparţial. Se simt emoţiile trăite la intensitatea războiului. Poate că din multitudinea de fapte ce l-au înconjurat zilnic, în momentele de intimitate, de respiro, a structurat esenţialul trăirilor transcriindu-le în jurnal: „(8 iulie 1941) Se trece Prutul pe pod de bărci spre Hotin şi locurile voievodale de la Lipnic […] intrăm pe pământul sfânt al Basarabiei […] am intrat în satul Cuconeşti (unde) tricolorul fâlfâia pe şcoală […] (şi) puţinele femei şi copii care mai rămăseseră prin sat ne primesc cu lacrimi de bucurie.”

    Momentele de entuziasm, atât ale civililor cât şi ale militarilor, se sting dincolo de Nistru. E şi firesc. Nu mai acţionau pe pământ strămoşesc: „(17 iulie) […] Albia Nistrului desparte două lumi!… […] Câte mi-au fost date ochilor să văd! […] Cu carul se adunau morţii de pe poziţii… […] trecem prin sate, femeile ne ies în drum cu icoane şi pâine, cu lacrimi de bucurie şi flori. Înaintăm. Ruşii, în grupuri izolate, mai deschid foc.”

    Iar ostlitatea creşte pe măsura urcării în terenul rus: „(5 noiembrie) O maşină e prinsă de ruşi, soldaţii toţi omorâţi cu baionetele”. Şi vremea parcă se răzvrătise: „(18 noiembrie) Vreme înnourată, picioarele îngheţate, foame…, sacrificarea unei oi prinse într-un colhoz… (20 noiembrie) Oboseală înfrigurată… cerul plumburiu şi vântul aspru vesteşte venirea zăpezii… în stepă foarte lesne te poţi rătăci…” Să fie oare semnul divin al zădărnicirii unei acţiuni aşa cum primise Ana lui Manole înainte de a fi zidită? Cert este că ostilitatea se accentuează. Foamea îi determină să fure hrană de la cei cotropiţi. Pradă de război? Se poate spune aşa. Dar pentru asta a pornit România război? Frustrările, mustrările de conştiinţă, sentimentul că se participă la un război injust încep să înflorească în mintea soldaţilor. Nu este exprimată explicit, dar se poate citi din comportament. Dacă furtul de hrană e justificat  – nu-i justificat, dar încercăm să-l înţelegem datorită conjuncturii –  de disperarea foamei, violurile nu au nicio justificare: „Printre oamenii plutonului era şi un oarecare soldat Mahu de prin Cristeştii Botoşanilor. Acesta avea un sistem propriu de operarţie în satele prin care treceam. Cum opream maşinile, acest Mahu dădea lovitura. Era noapte. Alegea o casă la întâmplare şi spărgea o fereastră, îşi da drumul cu capul în jos şi răvăşea. Dacă în casă se mai întâmpla să fie şi vreo femeie, vă închipuiţi…” (pag. 46)

    Constat o accentuare a descrerii ororilor războiului înspre finalul jurnalului ce se încheie cu data de 15 mai 1942, de Ziua Eroilor când „câmpul de luptă a fost în satul Sorojhmin în atacul pentru cucerirea Kerciului. «Cinste celor care prin jertfa lor, neprecupeţind viaţa, au biruit!»” Mi se pare mie că disting o notă de ironie?

    Poate că ar rămâne o enigmă cum a ajuns acest jurnal totuşi în mâinile familiei de vreme ce autorul său este declarat dispărut. Simpla explicaţie derivă din faptul că protagonistul a avut parte de o permisie, poate şi în virtutea medalierii sale pentru meritele ostăşeşti, ocazie cu care şi-a revăzut familia. Cel mai probabil un alt carnet, unul nou, a început să fie scris, dar care nu a mai avut aceiaşi soartă… „Şi Ulise nu s-a mai întors”!…

    Deisur că anumite observaţii ale mele nu vor fi în asentimentul autorilor, a moştenitorilor jurnalului. Ei sunt puternic conectaţi emoţional la cele scrise având în minte statuia unui erou. Este un erou! Şi nu contest! Numai că detaşarea mea îmi permite să judec şi din prisma distanţei dată de spaţiu, timp şi filiaţie. Iar dacă comit un sacrilegiu, să-mi fie iertat! Dar încerc să desprind din text lucruri ce nu au putut fi spuse decât prin subtilitatea unei scrieri aluzive. Aşa cum cabaliştii afirmă că în Tora sunt mai multe nivele de criptare a mesajului biblic, încerc şi eu acelaşi sentiment citind notele de jurnal. Iată un fragment cu referire la camarazii germani: „Cu tancuri şi care de asalt în culoarea verde înaintau şi în felul lor ne salutau cu braţul drept ridicat în sus. Ne mai zvârleau din tanc în maşini câteva mere… mere pădureţe.”(„Şi revizioniştii”, pag. 51), ori referindu-se la viaţa superiorilor veniţi în teatrul de operaţiuni în a treia zi de Paşte: „Apar din largul mării două bărci cu oaspeţi – două nemţoaice de la Crucea Roşie, maiorul Ernest însoţit de cinci ofiţeri şi domnul colonel. Încurajări. S-au ciocnit ouă roşii. S-au rostit toasturi. S-au închinat pahare… De casă nu s-a pomenit nimic… Apoi au părăsit poziţia. Pentru ei a fost mai mult o excursie cu barca în zi de Paşti.” (pag. 33-34)

    Războiul, în cele din urmă s-a terminat… Sau doar numai o fază a lui. I-au spus „Cel de-al doilea Război Mondial”. Ruşii i-au spus „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Că el a fost o continuare a Primului şi un preludiu pentru al Treilea? Putem discuta mult pe această temă. Că a fost unul justificat? Nu, n-a fost, indiferent pe ce parte a baricadei ne situăm! Nimic nu justifică un război decât legitima apărare. Au fost românii în legitimă apărare? Poate că până la Nistru s-ar putea spune că da. Dar nu mai încolo! Agresiunea rămâne agresiune indiferent ce justificări dăm. Cel agresat încasează, dar nu uită. Şi pronia divină, prin legea hermetică a pendulului avertizează de întoarcerea agresiunii spre cei ce au pornit-o. Din păcate pentru români, ne-am situat în centrul acestei agresiuni. Şi întoarcerea pendului ne-a determinat să întoarcem armele către foştii aliaţi pentru că şi noi am fost agresaţi prin răpirea Ardealului. Judecăm azi comportamentul aliaţilor de conjunctură. Că nemţii ar fi fost mai civilizaţi decât ruşii. Aşa se pare (în primă fază), dar să nu uităm că ruşii au venit din poziţia celor agresaţi care aveau proaspete în minte atrocităţile pe care, trebuie să recunoaştem, că şi noi le-am făcut. Au fost nemţii la fel de „cuminţi” când am întors armele? Cred că nu. Au început să încaseze răul făcut odată cu întoarcerea pendulului divin. Dacă omenirea a învăţat ceva din istoria asta putem spune numai după ce privim cu detaşare spre evenimentele prezentului. Eu afirm cu convingere că nu. Iar ceea ce se întâmplă astăzi se datorează construcţiei unor suflete neevoluate în planul conştiinţei universale, dar au putere decizională. Ce va alege Universul? Depinde pe ce palier spiritual se va poziţiona omenirea. Depinde de puterea de a discerne Adevărul de după perdeaua densă de fum aruncată în luptă. Dacă agresorii nu vor fi opriţi, reversul pendulului va fi devastator. Planeta va supravieţui dar pun sub semnul întrebării supravieţuirea omenirii.

    Dar pentru o judecată dreaptă, nu trebuie să acceptăm să fim legaţi la ochi. Pentru o judecată dreaptă trebuie să folosim aceleaşi unităţi de măsură în ambele talgere şi, cei mai important, să recunoaştem greşelile şi să cerem iertare pentru ele! Azi, multă lume se uită cu ură spre Rusia în virtutea plăgilor Celui de-al Doilea Război Mondial atribuindu-le subconştient rolul de agresor. Cred că la distanţa unui jumătate de secol putem accepta ideea că, într-un fel sau altul, fiecare naţiune a fost agresoare, iar reacţiile individuale date de conjunctura de atunci sunt privite distorsionat din cauza sentimentelor şi resentimentelor date de furtuna psihotică trăită şi a cărui tare nu s-a stins încă. Numai iertarea poate aduce definitiv pacea şi dacă judecăm prin prisma iertării, vom putea identifica agresorul mult mai abil camuflat în războiul actual.

    Iar dacă contorizăm şi reconsiderarea post beligerantă a eroilor în funcţie de direcţia frontului pe care au căzut, de către autorităţile statale, materializate prin legi emise în contexte politice diferite (în socialism au primit recompense cei răpuşi pe frontul de Vest şi ostracizaţi cei ce au căzut pe frontul de Est, iar la schimbarea regimului politic, destul de târziu, au fost puşi în drepturi şi cei căzuţi pe frontul de Est, legi ce încearcă să repare ireparabilul), avem o imagine destul păguboasă în ceea ce priveşte consideraţiile privind faptele de arme. Şi când spun „păguboasă” nu mă refer la considerente de ordin financiar, ci mai degrabă la cele de ordin moral.

    Dacă ar fi să aplec ochii spre previziunile Nostradamice prinvind cel de-al treilea anticrist referitoare la războiul contemporan, pot spune că numai iertarea este panaceul vindecării planetare, pentru că Iisus a spus: „Cine este fără de păcat, să arunce primul cu piatra!”, pledând clar pentru iertare, supremaţia iubirii şi a Adevărului. Şi dacă vom putea face asta, anticristul va fi biruit, iar Ulise nu va fi nevoit să plece în Eliadă şi, pe cale de consecinţă, nu va mai exista Odisee.

    Rămânem cu amintirile, unele posibile subiecte ale unui roman nescris…

    Gabriel Todică

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.