Dr. Claudiu Cobuz
Medic primar diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
Doctor în ştiinţe medicale
Lector universitar
Nu putem suferi viitorul, acesta-i adevărul. Ne prefacem că-l pregătim, că-l dorim, că-l aşteptăm, dar, în fond, nu ne interesează în el însuşi. Şi n-ar fi nici măcar un act de generozitate faţă de alţii acela de a-l pregăti. Ar fi, după cum s-a mai arătat, un simplu act de definire al nostru, de vreme ce nu suntem altceva decât propriul nostru viitor. Nu putem suferi viitorul, singurul lucru care e al nostru! Semnificativ pentru indispoziţia faţă de viitor este sentimentul că lumea e într-adevăr sfârșită sau pe sfârșite. Nu e numai orgoliu aci. E şi multă, îngrozitor de multă oboseală. Acolo unde sfârșește istoria ştiută de noi ni se pare că sfârșește istoria însăşi. Acolo unde se încheie viaţa noastră avem sentimentul că sfârșește, dacă nu viaţa însăşi, măcar un capitol de-al ei. Aşa e uşor de privit lucrurile. Şi sfârșitul ni se pare de neînlăturat atâta vreme cât istoria se înfăţişează ca un întreg, cu semnificaţii depline şi bine articulate, în locul devenirii pure şi simple. Ne socotim pe de o parte victime, pe de alta privilegiaţi. Victime ale aşa-numitului „curs al istoriei“; privilegiaţi însă, căci măcar putem fi spectatorii lui. Aşa încât stăm aici, la capătul seriei istorice, şi cântărim tot ce a fost şi în felul în care a fost.
Dar cine suntem noi? Ce privilegiu unic ne revine în aşa fel încât să nu făptuim nimic şi să avem dreptul de a judeca tot? În alte cazuri, sentimentul nostru de sfârșit nu ia asemenea forme absolute, ci unele ceva mai blânde. Nu este chiar sfârșitul lumii, ni se spune atunci; este numai un sfârșit de veac. Cu noi se sfârșește un lanţ de lucruri şi de la noi începe un altul. În timpurile noastre, se zămisleşte aşa-numitul „om nou“.
Caracteristic încă, pentru omul modern, e sentimentul de „a aştepta să se întâmple ceva“. Dintr-un moment într-altul trebuie sau poate, pare-se, să aibă loc ceva. Ciulim urechile şi aşteptăm. Nu s-a întâmplat încă? Se va întâmpla cu siguranţă peste puţină vreme. Aşa aşteptăm atât pe cele rele cât şi pe cele bune. Nu legile înălţării şi ale mişcării lui; altceva ne interesează, ceva nedefinit, ceva spectacular. Există o formă supremă a acestei curiozităţi: stupiditatea cu care ne privim unii pe alţii. Da, stăm la geam şi ne privim unii pe alţii. Ne mirăm unii de alţii! O astfel de curiozitate nu mai poate avea nimic pozitiv în sine. E pur şi simplu forma inversă a voinţei, pervertirea şi paralizarea acesteia.
A vrea începe acum să capete sens. Nu de exaltare — căci e greu să trăieşti necontenit la înălţimi —, ci de măsură, discreţie, stăruinţă are nevoie fiecare. Tot ceea ce e dilatat se învecinează cu indiferenţa, vidul. Spre a nu primejdui voinţa noastră de a recădea în apatie, vom alege o luptă, fără de răsunet poate, dar şi fără odihnă: agonia.