(IV)
Capitolul III
Acreditare cu năbădăi
Maidanezul făcea un zgomot înfiorător: urla, scheuna, lătra, zgâria uşa de la intrare cu ghearele, moment în care Mitică Grozăvescu intra pe poarta casei redactorului şef. Voia să-i arate lui Peniţoi macheta ediţiei din ziua următoare şi să-i dea verde pentru tipar. Câinele, care de obicei se repezea să-l muşte pe intrus, veni şi se gudură la picioarele adjunctului, apoi o zbughi spre uşa de la intrare şi-şi continuă recitalul. Alarmat, Mitică intră în casă, unde-l găsi pe „dom Ionel” inconştient şi într-o baltă de sânge: în cădere se lovise cu capul de colţul micii sobe din bucătărie. Începu să tremure ca frunza frăsinelului în vânt şi alb ca varul, o zbughi la poartă, unde nea Dorel aştepta într-o falnică maşină-o Lancia pe care o împrumutase de la un amic, căci bătrâna sa Dacie îşi dăduse obştescul sfârşit.
– Nea Dorel, şeful e grav accidentat în casă, să-l aducem la maşină şi apoi, cu toată viteza, la spital !
Obişnuit să nu pună întrebări, şoferul o şi rupse la fugă spre casă. Aici, după o examinare din priviri a locului, se aplecă peste cel căzut, dovedind că nu este numai un simplu şofer-pe vremea comuniştilor urmase cursuri de lungă durată de prim ajutor. Verifică pulsul şi respiraţia, smulse faţa de pe masă, o făcu fâşii şi improviză un bandaj în jurul capului şefului. Dintr-o pătură improviză o targă cu care, împreună cu Grozăvescu, îl transportă la maşină. Călcă acceleraţia la maximum şi fără a mai ţine cont de regulile si semnele de circulaţi, o luă pe contrasens pe o străduţă ce ducea direct la spital.
Cu un calm inexplicabil, explică celor de la „Urgenţe” despre ce e vorba şi fără să mai scoată un sunet o luă la fugă către secţia de terapie intensivă, unde fiica sa era medic.
– Şeful, jos la „Urgenţe”!, spuse el laconic.
Fiica sa, deşi nu înţelegea nimic, îl urma fără să vrea-acesta o trăgea cu toată puterea de mâneca halatului, mânecă ce începuse să scoată zgomote ciudate, anunţând că se va rupe din cusături. Ajunsă nici ea nu ştie cum la „Urgenţe”, realiză ce se petrecea. Se apropie de medicul de gardă, ce tocmai terminase examinarea:
– Direct la „Neuro”, a suferit un atac cerebral!, tună acesta. Domnişoară doctor, se adresă fiicei lui Nea Dorel, ce e cu dumneavoastră aici?
– Vreau să ştiu ce are pacientul!
– Atac cerebral, dar cine este?
– E redactorul-şef de la Provincia.
În acest timp, Peniţoi era transportat de doi vânjoşi brancardieri, la secţia Neurologie. Imediat a fost consultat de un medic specialist, l-a şi expediat la Imagistică, pentru un RMN.
Timpul nu mai decurgea normal, computerul tomograf scana toate dedesubturile creierului bolnavului. Cu rezultatul în mână, Nea Dorel o şi zbughi la medicul neurolog:
– Nu e un anevrism, e bine, nu are nevoie de intervenţie chirurgicală pe creier, îl punem noi pe picioare, constată doctorul. Dar cine sunteţi dumneavoastră, de aveţi aşa o grijă de el şi cine este el?
– E şeful meu, este conducătorul cotidianului Provincia, răspunse repezit şoferul.
– Aaa… ăla de a scris că sunt şpăgar! Vezi cum vine drăguş la căuş! O să-i demonstrez că sunt un bun specialist, dar care este prost plătit în România!
Fiica lui nea Dorel apăru şi ea:
– Care e diagnosticul, domnule doctor?
– Infarct cerebral!
Infarctul cerebral este necroza unei părţi a encefalului, cauzată de obstrucţia cu un cheag de sânge a uneia din arterele care îl irigă şi este favorizată de prezenţa în interiorul arterei a unei depuneri de colesterol.
Băgat imediat în perfuzie, „dom Ionel” căzu pradă unui somn adânc.
– Nea Dorele, matale eşti băiat descurcăreţ, trebuie să o anunţi pe doamna Ela. Nu ştiu unde este, dar e musai să o găseşti!
Fără să mai răspundă, şoferul se îndreptă către ieşire.”Unde, păcatele mele, să o găsesc? Ce, Albeştiul e un cătun ca să întreb primul om ce-mi iese în cale şi să aflu tot ce doresc? O anunţ pe soacra şefului şi se va descurca ea. Eu nu sunt bun de mesager al veştilor proaste!”.
Totuşi pleca în goana pe strazile prafuite şi, în timp ce cugeta, pe trotuarul din faţa liceului unde preda doamna Peniţoi o văzu chiar pe chiar soacra şefului.
– Săru’ mâna, doamnă!
– Bună ziua, Dorele, cu ce treburi prin zonă?
– Nu o găsesc pe doamna Ela, aşa că vă voi spune dumneavoastră. Şeful este le spital. A făcut un infarct cerebral…
– Ela trebuie să iasă acum de la cursuri… Stai aici să ne duci la spital!
Doamna Ela, o femeie căreia nu-i dădeai mai mult ce 30-35 ani, deşi avea aproape 55, îşi făcu în acel moment apariţia:
-Dragă, nu avem timp de explicaţii şi alte prostii, Ionel a făcut un atac cercebral, e la spital, îi zise bătrâna ei mamă.
La aflarea veştii,doamna Peniţoi se făcu albă ca varul, se rezemă de peretele liceului şi şopti:
– Ce mai stăm? Să mergem într-acolo!
Deşi, nea Dorel, conducea cât putea de repede, ei i se părea ca stă pe loc. Un semafor care tocmai îşi aprinse culoarea roşie deveni cel mai mare duşman. Încercă să articuleze un cuvânt, dar simţi că nu mai avea putere nici să vorbească, iar când un agent de circulaţie făcu semn maşinii să tragă pe dreapta simţi că îşi iese din minţi. Calm, nea Dorel făcu aşa cum îi semnalizase poliţistul, iar când acesta ceru actele necesare unui control rutier, şoferul îi spuse cu voce puternică:
– Băi, nu mă bloca, nu vezi că duc pe cineva la spital?!
-va urma-