(V)
Agentul, recunoscând pe cea care îi fusese dirigintă în timpul liceului şi văzând-o pe doamna Ela lividă şi tremurând ca varga, cu zise un ton milităros:
– Săru’ mâinile, doamnă dirigintă, vă rog să mă scuzaţi, gata, mergeţi le spital! Vă rog ca maşina dumneavoastră să mă urmeze, eu am să vă deschid calea, folosind sirena de pe autoturismul poliţiei. Ajunseră la spital în mai puţin de două minute, după ce toate maşinile le făceau loc la auzul sirenei.
Mai mult purtată pe sus de mamă şi şofer, străbătu culoarele întortocheate ale spitalului şi ajunse la rezerva unde se afla cel suferind.
– Ionele, iartă-mă! Eu sunt de vină!, izbucni ea.
Grozăvescu, care în tot acest timp a stat lângă seful său, interveni:
– Doamnă, fiţi tare, are nevoie de cineva care să-l susţină şi nu să bocească la capul lui, ca la mort! Cred că ar fi bine să-l lăsăm pe mâna medicilor, ei ştiu ce au de făcut. Să avem încredere în ei şi în puterea Celui de Sus! Eu trebuie să mă ocup de ziar, aşa că vă las, dar cel mai bine ar fi să vă odihniţi un pic şi dumneavoastră, mâine vom şti mai multe.
– Du-te şi ocupă-te de gazetă, exact aşa cum ar fi facut-o Ionel!
Mitică se duse într-o fugă la tipografia care era la doi paşi şi unde meşterii făceau ca trenul pe motiv că întârzia conducerea Provinciei să dea bt-ul pentru tipar.
– Aaaai venit, dom’ Mitică, ce naiba stau şi aştept de două ore şi voi nu daţi nici un semn, mai ales că la telefonul redacţiei nu răspunde nimeni! Am crezut că aţi tras obloanele. Uite, pe ceilalţi i-am tipărit, citeşte să vezi cu ce „bombe” îţi vine concurenţa!
– Bine, bine, uite macheta, dă-i drumul la tipar! E bai mare, şeful a avut un atac cerebral şi e inconştient le spital, aşa că trebuie să mă înţelegi şi dumneata, dom’ Ovidiu.
Mai-marele tipografiei dispăru imediat cu printurile ediţiei de a doua zi a Provinciei. Ca drogat, Grozăvescu luă dintr-un top ziarul concurent „Cuget Liber”, metamorfozat la revoluţie din organ al partidului comunist în jurnal independent, şi începu să parcurgă titlurile:”Guvernul dă judeţului…”, „Prefectura va face…”, „Organizaţia judeţeană a partidului de guvernământ va dona…”.
– Uite, ăştia tot pupincurişti au rămas, nu e PCR, e partidul de la putere!, cugetă cu voce tare, când un titlu îi atrase atenţia -”Preşedintele ţării vitează judeţul”.
– Mare scofală, să vedem care vor fi obiectivele ce le va vizita. Aaaaa, uite firmele lui Sandu şi Cepoi, dar alea câteva care au mai rămas neprivatizate încă şi unde oamenii nu şi-au luat salariile de trei lui nu sunt pe traseul prezidentului. Mă rog, acum e acum, să vedem ce o să zică prefectul când îi voi solicita o acreditare pentru acest eveniment. Nu poate să refuze, dar cine ştie ce piedici ne va mai pune.
A doua zi de dimineaţă, adjunctul, devenit peste noapte redactor-şef interimar, veni cu noaptea în cap la birou. În redacţie nu era decât tanti Maria, femeia de serviciu, care tocmai ştergea praful de pe birouri.
– Bună dimineaţa, tanti Maria!
– Neaţa, sefu’, cum de aşa matinal?
– Probleme, dom’ Ionel e la spital de aseară. Dar secretara nu avenit?
– Vă fac eu cafeaua, şefu’!
– Nu de cafea îmi arde mie acum, anunţă mata, te rog, secretara să pună un afiş mare, prin care convoacă la şedinţă la ora16, tot personalul!
Fără a mai zăbovi o clipă, îşi puse pe cap pălăria după moda anilor 1930 şi cu pas energic porni spre prefectură. La intrare un gardian uriaş, care ocupa toată uşa, îl opri:
– Încotro? Actele dumitale!
– La biroul de presă, pentru acreditarea cu ocazia vizitei preşedintelui, răspunse plictisit, în timp ce îi arăta legitimaţia de ziarist.
– Nu puteţi intra, ordinul domnului prefect!
– Dar, cine este şi prefectul acesta de dă ordine ca opinia publică să nu afle ce face şeful statului!? Sună, la cabinet, şi anunţă că eu, un ziarist, doresc să merg la biroul de presă, ori fă-mi mie legătura cu şeful de cabinet al prefectului!
Gardianul, pus între ciocan şi nicovală, imploră:
– Îmi pierd pâinea, domnule! Am acasă un bebe de trei luni…
Fără să mai zică ceva, Mitică se duse la un telefon public, introduse o fisă şi sună la centrala Prefecturii.
– Prefectura Albeşti, cu ce vă putem fi de folos?, se auzi o voce nazală de femeie.
– La biroul de presă, vă rog.
– Biroul de presă, bună ziua.
– Bună, măi Sandule, Grozăvescu sunt. Ce e la voi, băi, e stare de asediu, de nu pot ajunge pentru acreditare…
– Cam greu, serviciul de pază al preşedintelui a impus reguli stricte.
– Ăia îl păzesc de preşedinte, ce mama dracului!
– Să trecem le subiect, Mitică, cu ce îţi pot fi de folos?
– O acreditare.
– Aici e buba, nu vrea dom’ prefect!
– Convinge-l tu, de dragul vremurilor de odinioară când eram doi navetişti, suplinitori la şcoala din Cucuieţi!
– Greu lucru îmi ceri, uite ce propun, trimite urgent, o cerere de acreditare le registratură, eu o iau de acolo şi merg la prefect cu ea. Voi aplica şantajul, şi pentru el şi pentru tine…
– Cum adică?
– Îi spun că dacă nu acreditează şi Provincia, iese cu scandal, că ai relaţii în presa centrală şi vei spune că el a instituit un nou tip de cenzură, în schimb trimiţi un om de la cultură, care are darul de a scrie mai poetic.
– Da’ ce vrei să relatez în versuri despre vizita preşedintelui?!
– Nu, dar cel de la cultură poate fi agreat de prefect.
– Bine, dar vreau acreditare pentru două persoane-reporterul pe care îl agreaţi şi un fotograf.
– Nu uita, cu cererea ce acreditare trimiţi şi datele personale ale celor doi, copii după buletinele de identitate şi legitimaţiile de ziarist.
– Mulţumesc, dau o cafea pentru asta!
– Chiar vreau să ne vedem, la o cafea, după vizită, avem multe de vorbit…
Brusc, convorbirea se întrerupse-telefonul nu mai funcţiona, paza preşedintelui îşi intrase în rol şi preluase controlul centralei-pentru ei orice convorbire telefonică cu durată mai mare de cinci minute era suspectă, trebuia întreruptă şi cercetată.
Ieşi din cabina telefonică şi fu izbit de o rafală de vânt. Ridică ochii spre cer şi constată că nori mari se abat asupra oraşului, ameninţându-l cu ploaia. Întinse pasul şi exact când începea să picure, intra în clădirea ce găzduia redacţia Provinciei, dând nas în nas cu proprietarul imobilului.
– Bună ziua, domnu’ Grozăvescu!
– Respectele mele, domnule, ce mai faceţi?
– Tocmai de la redacţia dumneavoastră veneam, am aflat de nenorocirea domnului Peniţoi şi voiam să vă comunic faptul că am dispus să vi se dea drumul la căldură şi că vă mai păsuiesc cu chiria. Aş arăta că sunt un om fără inimă dacă aş dispune evacuarea voastră într-un asemenea moment!
– Mulţumim pentru înţelegere, dar de unde, aşa, tam-nisam, o bunătate?
– Să ne vedem diseară, la Brădet, voi rezerva un separeu, unde vom discuta pe îndelete.
– La ce oră?
– La 21, e bine?
– Bine, ne vedem atunci, vă salut!
Cu pas vioi, începu să urce treptele. „Ce o fi cu atâta bunătate, dintr-o dată, ce i-o fi apucat pe toţi? Au aflat că Ionel e la spital şi speră să-mi câştige încrederea, să joc cum vor ei?”. Intră în secretariat, salută (lucru nemaifăcut) cu respect secretara.
– Domnişoară, domnul Peniţoi e la spital, până ce revine acesta, sau vin alte ordine, voi prelua frâiele, ai convocat şedinţa pentru ora 16? Dacă e aşa, pune, te rog, un afiş mare în redacţie cu următorul text: „Cine e beat astăzi, vine mîine sau nu mai vine deloc”.
-va urma-