Pentru Vichi

    0
    285

    (I)

    Cu mari emoții public, în numărul 100 al ziarului Informația suceveană, un material scris de regretatul ziarist sucevean Vichenti Cozma.

    De fapt, îl voi așeza în mai multe episoade. Credeți-mă,    este superb și merită citit, iar la final îmi doresc să-l adun într-o carte.

    Îi mulțumesc familiei lui Vichi pentru onoarea făcută!

    Dan Șarpe

    Ce-i de făcut?

    Redactorul-şef, Ionel Peniţoi, intră val-vârtej în clădirea cea mai înaltă a micului oraş prăfuit şi reşedinţă de judeţ, clădire în care îşi avea sediul ziarul Provincia. Tocmai venea de la o întâlnire cu prefectul judeţului, care-i făcuse o ofertă incredibilă: să vândă ziarul unui grup de investitori, apropiaţi partidului de guvernământ.

    Deşi în redacţie era destul de frig, şeful gazetei simţea că se sufocă. Smulse cu un gest energic cravata, descheie nasturii cămăşii până aproape de buric şi începu să înjure ca un birjar:

    – Îl bag în mă-sa pe prefect şi pe toţi cei din partidul de guvernământ, împreună cu toţi acoliţii lor. Ce, pielea caprei, mai vor şi ăştia? Vor să-mi pună pumnul în gură, înainte de alegeri?

    Secretara, o fătucă de la ţară, care era studentă la limbi străine, privea cu groază spre „dom’ Ionel”. Nu îl mai văzuse nervos pe şeful ei. Peniţoi era cunoscut drept un om delicat şi manierat, care folosea numai pronumele de politeţe în relaţiile cu subalternii. Ziaristul-patron era livid la faţă, broboanele de transpiraţie îi curgeau pe faţă de parcă atunci ar fi făcut duş, iar lentilele ochelarilor, inexplicabil, i se aburiseră. În mintea sa se luptau el de fel de gânduri: să cedeze şi să vândă ziarul sau să lupte mai departe cu puterea în ciuda faptului că Provincia era aproape în faliment – nu dăduse salariile de mai bine de trei luni, oamenii începuseră să plece ori să lucreze în silă, proprietarul clădirii le tăiase căldura şi îi ameninţase cu evacuarea dacă până la sfârşitul lunii nu achită chiria restantă de jumătate de an. Fiscul, pentru datorii mari la bugetul de stat, blocase conturile firmei editoare, iar sponsorii publicitari dispăruseră cu desăvârşire. Doar tipografia o plătise, că ăştia nu ştiau de glumă, dacă erai cu plata în urmă mai mult de o săptămână, îţi tăiau macaroana şi nu te mai tipăreau.

    Când abordase un amic, potent om de afaceri, şi îi ceruse să facă grupului său de firme publicitate, acesta a sărit ca ars: „Reclamă, eşti nebun, ce vrei să vină pe capul meu Garda Financiară şi tot Fiscul, să mă radă? Dacă ai nevoie de bani, îţi dau ţie, personal, aşa ca la un prieten, 2-3.000 de dolari, dar publicitate în jurnalul tău, niciodată! Ce, tu nu ai aflat că prefectul a dat ordin nescris comisarilor de la Gardă să calce şi să amendeze drastic pe cei ce au publicitate la tine?!”

    Până la alegeri mai era aproape un an, deci publicitatea electorală ieşea din schemă, cei din opoziţie erau calici, iar societăţile lor comerciale abia se mai târau. De unde să facă rost de bani, să ţină ziarul mai departe? Să dea ziarul pe mâna baronilor locali ai Puterii şi să trăiască liniştit ca profesor de ţară, undeva într-un cătun izolat?

    Fără să bată la uşă, adjunctul său, Mitică Grozăvescu, intră ca o pisică.

    – Ei, şefu’, cum stăm? Scoatem şi ediţia de mâine? Îl pupăm în cur pe prefect şi lăudăm puterea?

    Luat prin surprindere, Peniţoi tresări şi scăpă din mână ţigara fără filtru pe care tocmai o aprinsese.

    – Aaaa, dumneavoastră sunteţi, domnule Grozăvescu? Ăsta mi-a propus să vând Provincia amploiaţior săi, ce zici de asta?

    Grozăvescu, aflat în starea sa naturală, adică mai mult beat decât treaz, era prietenul de-o viaţă, confidentul şi sfătuitorul redactorului-şef.

    – Păi, eu spun să-l vinzi. De fapt, să-i vinzi firma editoare cu tot cu datorii, că brandul Provincia este înregistrat la Oficiul de Mărci pe numele meu şi eu nu  am nimic de vânzare. Ştii că noaptea e un sfetnic bun, mai cugetă! Între timp eu o să dau o tură prin subredacţie, să adun iepuraşii, să văd ce marfă au şi să scot ziarul de mâine. Tu mergi şi te odihneşte acasă, gândeşte bine la ce e de făcut.

    Patronul-gazetar chemă maşina de serviciu şi rugă şoferul să îl ducă acasă. Maşina, o Dacia veche, abia îşi mai trăgea sufletul, tăblăria curgea de pe ea şi numai printr-o minune mai funcţiona. De fapt minunea era însuşi şoferul, nea Dorel, care o îngrijea ca pe copilul său. Trecut de 55 de ani, nea Dorel, fost şofer la Judeţeana de partid comunistă, era de modă veche: la el în maşină nimeni nu a vorbit, nu a băut sau a făcut amor. Nu a povestit niciodată cum îi ducea acasă pe nomenclaturiştii beţi, ori pe reporterii ameţiţi. Nu conta că ajungea acasă la 3-4 dimineaţa, că la ora 7 era la serviciu, proaspăt şi vesel.

    – Nea Dorele, acasă, te rog, sunt frânt.

    – Cum ordonaţi, dumneavoastră! Dar cred că ar trebui să treceţi pe la un medic să vă vadă, sunteţi prea schimbat la faţă.

    – Grijile, ziarul ăsta mă omoară cu zile.

     Ajuns în faţa casei modeste a familiei Peniţoi, şoferul anunţă abia şoptit:

    – Am ajuns, domnule!

    – Mulţumesc, să ai parte de o zi bună în continuare, nea Dorele.

     Deschise poarta şi bătrânul său câine, o corcitură de ciobănesc german cu maidanez, veni să-şi întâmpine stăpânul.

     – Bună, măi băiete, ţi-a dat cineva de mâncare azi? Du-te în cuşca ta, că vin eu imediat să-ţi dau apă şi mâncare.

    Intră în casă, luă bolul cu mâncare pentru câine şi o cană cu apă, vru să iasă, dar privirea îi fu atrasă de nişte foi aflate pe masa din bucătărie, scrise cu pix cu mină roşie.

    -va urma-

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.